Cele mai intelepte concluzii despre viata le-am deprins examinand batrani. Am ceva experienta adunata in cei 2 ani de azil din vremea jobului meu in dgaspc unde-am evaluat aproximativ vreo doua sute de batrani, plus cateva sute din cei pentru comisia de handicap. La toti incerc sa le reconstitui povestea vietii si-n toate povestile de viata aflu mereu samburele suferintei. De la toate aceste povesti triste am invatat sa nu ma agăț de bunuri, de titluri, de relatii si sa nu ma agăț mai ales de suferința in sine. Toate povestile m-au impresionat (fara sa ma identific insa) prin unicitatea lor. Azi vreau sa va prezint una din aceste povesti uimitoare desi trista, foarte foarte trista si veti vedea de ce.
La o evaluare pentru comisia de handicap, au venit 2 doamne in varsta, de brat. Surori, una o insotea pe cea pentru evaluare fiind foarte protectiva. Doamna care era pentru evaluare avea un aer de absență si de obediență automat, ca o papușă învățată să faca ce i se spune. A intrat, s-a oprit in dreptul canapelei, sora a inceput s-o dezbrace de palton si ea a stat, scoțând manecile si lăsând surorii să-i ia paltonul si a ramas in picioare pana sora i-a spus sa ia loc. S-a asezat si s-a uitat in gol cat sora ei mi-a dat detaliile, mi-a scos dosarul medical sa-l studiez, dar eu ma uitam si la bolnava sa-i vad expresia cand ma uitam in dosarul ei. -ăsta e dosarul dvs medical, ce scrie aici ca aveti? i-am zis bolnavei cautandu-i privireaAm vazut in ochii ei ca stia ca ma adresez ei si s-a uitat mut la mine nespunându-mi nimic cu ochii decat ca ma vede absent. Sora a dat sa-mi relateze dar am rugat-o sa ma lase pe mine sa o intreb cand consider si sa nu ne „ajute” cu informatii decat cand consider eu. -hei, puteti vorbi cu mine? am ridicat vocea putinAu trecut cateva secunde si-a spus un „da” impersonal, fara nici o nuanță.Am rasfoit dosarul si-am vazut multiple internari la psihiatrie si „depresie severa”. Nu mai redau povestea aici sub forma de dialog ca ar trebui sa scriu mult, pentru ca abia, abia am scos cu cleștele psihologic vorbele din gura acelei femei si le-am mai completat cu ajutorul surorii care ofta deznadajduit.Povestea, foarte scurta. Nedrept de scurta. Femeia se casatorise pe la douazeci si ceva de ani si dupa cam 2 ani de casatorie sotul venise beat si i-a dat 2 palme. A fugit plangand si-a plans zile in sir, dupa care a intrat in depresie si n-a mai iesit din depresie. A cerut divortul de care s-au ocupat parintii si ea s-a adancit in depresie, n-a vrut sa mai vorbeasca cu nimeni. Mie aceasta poveste mi-a spus-o cu fraze scurte, aproape rautacioase, sacadat, neiertator. Ca inca era rusinata de tradarea lui si neconsolată. Dialogul a fost greoi, lent si mi-a macinat rabdarea. La fiecare intrebare de-a mea, trecea un timp pana se decidea sa spuna ceva. Nu-i convenea sa ii pun intrebari dar a raspuns totusi indemnata de sora ei care completa mormaind si bombanind situatia. -da doamna doctor(!) asa a facut, s-a incapatanat sa nu mai vorbeasca si sa nu mai vrea nimic de atunci. Va dati seama, o viata de om!-cati ani aveti? -…..61-si cati ani aveati cand v-a batut sotul? -28 sau 29 nu mai stiu….-dar doamna….de 32 de ani sunteti in aceeasi depresie?? -da doamnă, s-a bagat sora-sa, va spun cinstit ca si noi am tras de ea sa revina la viata, dar n-a vrut. Nu-i trebuie nimic, nici mancare, nici haine, nici televizor. Daca nu-i facem focul iarna sau daca nu stau cu gura pe ea, nu si-l face. Daca n-o chem la masa nu mananca….de 32 de ani. Dar ne-am obisnuit asa….ce sa facem, sta la noi si nici n-o simtim. Nu face nimica, sta si se uita in gol toata ziua…nu stiu cum de nu se plictiseste. Si cateodata mai tragem de ea sa faca treaba si face da parca e silita, de ti-e mila de ea cand o vezi ca unde se pune se lipsete de locul ala….In timp ce vorbeam despre ea, am studiat-o mai atent: imi amintesc precis ca avea pielea aproape translucidă, alba, fină ca de bebeluș. Totusi ceva nepotrivit era in contrastul dintre acea piele fina „nevazuta de soare si nebatută de vânt” si energia batranicioasa si trista dar mai ales absenta ei din propriul corp. Cu exceptia unor sclipiri de „răutate” (a se citi suferință) din ochi cand a pomenit de cele 2 palme si de divorț, in restul timpului nu i-a păsat de ce vorbeam si ce faceam in cabinet. A dat raspunsuri cu „da/nu/nu stiu” la toate chestionarele pe care i le-am dat care i-au confirmat depresia severa (simptome declarate, simptome observate). -doamnă, v-ati petrecut viata in depresie…s-au scurs 32 de ani de nemiscare si de blocaj!!-„mi-a dat 2 palme, m-a batut!!” Mi-a spus cu o obidă si-o acuzare, rupand tacerea. Practic a revenit „la suprafață” pentru cateva momente ca sa re-adauge asta „ca să se știe”, ca o justificare a depresiei ei „încăpățânate”. -da doamnă, auzisem din prima si-i trist tare si va dau dreptate ca e greu sa fii lovit de cel ce ar fi trebuit sa va fie partener, nu călău ….dar….32 de ani de retragere?!? A meritat asa ceva? Nu v-ati saturat niciodata sa vreti sa va reveniti? S-a uitat cu suferinta grea in ochii mei, acuzator mut ca si cum….„ce stiu eu”….si-a intors capul uitandu-se in gol, aratandu-mi ca nu vrea discutii, nu vrea ajutor, nu vrea nimic de la nimeni. Sora ei, s-a tot foit, s-a lamentat, a oftat, a adaugat lucruri de bun simt, aproape scuzandu-se, aparand-o. Si-apoi au plecat mergand silentios cu hartiile in mana………..Uneori anumitor oameni cu depresii prelungite le povestesc de acest caz sa le arăt cat de mult te poate inflaționa o depresie si-ti poate suge seva vieții si te poate băga intr-o inchisoare fara zavoare, fara lanțuri. Va dati seama ca nu am pretentia de-a fi inteles acel caz sau ca m-am lamurit de ce lucrurile au curs asa. Nu le-am mai vazut de atunci, n-au revenit. De aceea va zic, celor care simtiti ca va napadeste depresia, nu stati cu ea in voi nici daca aveti o sora mai mare sau pe cineva care sa va poarte grija ca-i groasa treaba, va puteti trezi ca trec 32 de ani, ani in care traiti prezenti-absenți chiar din propria-i viata. Daca la altii am intalnit prea multe patanii, prea multe episoade diverse, prea multe „belele” asociate si multa harmalaie in viata, uite la aceasta femeie sunt prea putine actiuni. Mi s-a parut neverosimila viata acelei doamne cu statismul ei si cu resemnarea-n tacere si nemiscare, mai ales ca se putea si misca si vorbi …. dar n-a facut-o. Voua va doresc miscare si exprimare întru trairea vietii.