Azi, la sală am aflat ca o doamnă care lucra la fizioterapie si pe care o vedeam permanent, pe care am vazut o chiar ieri, a murit azi noapte in somn. Mor oamenii ca mustele, a zis cineva cand s a format mica discutie cu cei prezenti.
Doamna respectiva era un pic mai tanara ca mine, slaba, fit, frumoasa, participativa. Nu știu nimic despre ea, doar ma salutam cu ea și ne zâmbeam când ne întâlneam. A fost, a trăit, a murit. Cum o fi fost viata ei, cum și o fi ținut grijile, nu mai știm. Ceea ce știm e ca a fost vie și dintr o data s a oprit din viata, neașteptat, prea devreme, fără semne, fără avertisment.
Sper sa fi simțit c a trăit și sper ca plecarea sa i fi fost ușoară și mai sper ca familia ei sa reziste la pierdere și la locul gol pe care l a lăsat.
Locul gol este un fenomen foarte, foarte greu de acceptat și de înțeles de către cei care stau încă pe locurile lor.
Pentru mine, o persoana vie care devine un loc gol este o tristețe intensă, scurta sau lungă în funcție de cat pot duce eu, de cat pot dedica eu. Dumnezeu s o ierte e tot ce mai putem spune când suntem martori la asa ceva.
Sa i fie țărâna ușoară, ce o mai însemna si asta, dar sa i fie ușoara, nu grea.
Reflectând, îmi dau seama câtă nevoie avem de abilitatea de a trăi viața când alții în jur și o pierd, în maniera în care sa ne și pese, sa și ținem pios un moment de reculegere, sa ne si revenim sa mergem mai departe, nu in varianta ca si cum nu s a întâmplat, ci invers, cu realismul ca tocmai s a întâmplat. Avem nevoie de educația pentru fatalitate, sau de reziliență la pierderi, dar nu o reziliență care sa ne facă mai duri ci una înțeleaptă care sa ne faca flexibili…si mai smeriți.
Toate reacţiile: