In ultimul timp am vorbit des cu oameni, punand accent pe ceea ce inseamna dinamica familiei.
Imi amintesc ca m-am format sa reflectez asupra oamenilor cu care am lucrat, vazandu-i si ca indivizi dar si ca parti din familie. Si cand făceam asta, utilizam doua metafore, sau metamodele:
-imi imaginam casa in care locuia omul, ca dadeam acoperisul deoparte si ca vedeam sinoptic miscarile lor de sus din tavan. imi imaginam cum se trezeau dimineata, cum interactionau la baie si bucatarie, cum plecau din casa si cum se intorceau pe rand si mai ales cum se certau si ce se intampla cu ei dupa cearta. Apoi, era ca si cum lasam o camera de luat vederi de sus sa inregistreze miscarile lor o luna si eu ma uitam la film dat pe viteza mare si vedeam patternurile.
-o alta perspectiva era ca si cand ma uit pe fereasta din afara casei si vedeam doar nonverbalitatea lor cand vorbeau, dar scapam de sunete. Si le vedeam doar zambetele, uimirea, mirarea, incruntarea, schimonosirea feței, urletele dar fara sa aud cuvintele.
Si azi mai fac asta dar mai rapid, mult mai rapid. Vad sinoptic si apoi vad doar nonverbalul. Din nonverbalul asta descris de mine lipseste prozodia, adica orchestra sunetelor pe care le scot oamenii mârâielile, hm-urile, pițigăierea, tunătura din voce, amenintarile din voce etc. Pe asta o aud insa in sedinte, dupa cum fluctueaza vocea omului cand vorbeste despre el si despre ceilalti. Cate voci are un om, ca are multe si asta conteaza.
Am scris postarea asta sa impartasesc cu voi cum „procedez” eu si cum imi lucreaza creierul cand imi fac jobul si ma gandesc ca ajuta pe unii dintre voi, aceasta perspectiva spatiala. Ceea ce vreau sa mentionez este ca niciodata n-am avut sentiment de omniprezenta in casele oamenilor si nu m-am uitat ca Dumnezeu care se uita de sus. Nu, procedura descrisa succint este doar o reconstructie in imaginatie pe baza detaliilor pe care oamenii le-au pus la bataie in vederea schimbarii scenariului lor de viata, ca doar de-aia vin oamenii la terapie. Unora le-am si zis ca nu reusesc sa vad, sa-mi imaginez pentru ca imi dau lucruri statice si ca eu am nevoie de dinamica, nu de statui pe care sa le mut de colo colo.
Sa va dau si un exemplu scurt : o femeie care spune ca „dupa ce a murit tata, lucrurile par sa o fi luat razna cu mama si cu fratele” si nu intelege de ce, dupa ce vedem impreuna dinamica de sus ( cu acoperisul casei dat deoparte) observam ca in trecut era o dinamica aproximativa cam asa : tata venea uneori beat si facea galagie si copiii si mama se aliau, taceau, se bagau unul in altul si faceau un zid impotriva lui tata, nu mai vorbeau cu el cateva zile pana tata isi revenea dupa care mentineau toti pacea cu tata ca sa l seduca sa nu mai bea. Dar tata moare intr-o zi si locul lui ramane gol, fratele ii ia locul si incepe harababura. Ei nu mai au de ce sa faca zid si coalitie ca nu mai au impotriva cui si nici nu mai mentin pacea ca nu mai au de ce. Dinamica se schimba cand un om nou intra in dinamica sau cand iese din ea. Un terapeut poate schimba dinamica repede daca toti ar veni la terapeut sau mai lent daca vine numai unul din membri.
Cam asta voia sa zic aici 
Btw, niciodata nu dadeam acoperisul deoparte cat sa le ploua la oameni in casa! :))