Dezvoltarea copilului, vazuta prin capacitatile parintelui:
-inainte de conceperea copilului, partenerii sa fi discutat cand aduc pe lume un copil, spontan sau planificat, cum il vor creste si cum vor fi vietile lor intrerupte, modificate si schimbate
-cum sarcina le-a modificat ambilor dispozitia, sexul, distractia si anxietatea si cum se mentine cuplu cu toate astea. Cum face mama fata incertitudinii si fricii ca nu va naste un copil perfect. Capacitatea lor de parteneri sa se pregateasca sa se joace de-a mama si tata, constientizand si evitand ca proprii lor parinti ii pot interfera si invada. Sa verifiice daca au iesit din sfera de influenta a propriilor parinti.
-nasterea, alaptarea si pornitul copilului in lume (vaccinuri, botez) au nevoie de rezistenta fizica si psihica pentru somnul pe apucate, alaptat cu generozitate si rabdare, capacitatea de-a fi disponibil pentru copil sa l coreglezi, sa-l veghezi si sa te conectezi cu el cat de mult se poate. Plansul copilului cere o mama cu ureche inteligenta, sa auda si sa decripteze ce cere sau ce spune copilul prin plans sau scancit. Plansul copilului are nevoie ca mama sa nu se ambaleze mai rau ca copilul cand plange copilul ci sa stie sa se autoregleze si sa coregleze copilul. Parintii trebuie sa aiba capacitatea de-a se ajusta cu sexualitatea in jurul oboseliii copilului si sa fie prieteni, parinti dar si iubiti, neaparat si iubiti. Parintii ar trebui sa aiba sociabilitatea necesara sa aiba persoane la care sa apeleze sa ii ajute. Sau, daca au persoane care ii ajuta (soacre, mame, bunici, bone) sa fie clari si precisi in instructiunile pe care le dau persoanei cu care lasa copilul.
-sa aiba disponibilitatea de a se juca cu copilul copilareste. Sa aiba capacitatea de-a nu reactiona exagerat la boala copiluli sau la vreun mic sau mare accident. Sa aiba capacitatea de-a duce copilul la gradi cu inima usoara, fara sa se astepte ca copilul sa nu se adapteze sau acolo sa se certe cu doamna sau sa reclame in permanenta chestii.
-sa aiba resurse cand copilul mai creste de a-i permite copilului sa aiba un prieten doi care sa vina acasa reciproc unul la altul. Sa propuna lucruri copilului pe care acesta sa le accepte sau refuze, gen curs de pian. Sa creada in copil si cand copilul performeaza si cand copilul e mediocru sau slab. Sa nu aiba asteptari perfectioniste de la copil. Sa fie o autoritate corecta si iubitoare.
-Sa aiba constanta in reactii la greselile copilului. Sa nu minta copilul. Sa se lase transformat permanent de copil.
-cu cat creste copilul, sa lase copilul sa creasca, sa stie sa-i dea libertate si sa accepte incertitudinea a ceea ce face copilul, a surselor de influenta care ii impresioneaza copilul.
-sa intre in adolescenta pregatit ca adolescentul sa testeze chestii si sa si adapteze relatia cu adolescentul in mod vulnerabil, recunoscandu-si ca va culege ce-a semanat. Sa fii pregatit sa vezi din mers ca copilul incepe sa nu ti mai semene si ca se diferentiaza de tine mult si sa poti sa ramai demn sa traiesti cu asta. Ca tu esti măr, sotul e prun si copilul e smochin. Sa accepti asta si sa mai fii si fericit sa ai o viata personala.
-sa poti sa accepti eventuale abateri de-ale copilului de la linia dreapta, sa accepti ca educatia pe care i-ai dat-o n-a fost suficienta ca sa tina copilul ferit de rele. Sa accepti puterea uriasa a anturajului, sa poti sa accepti lumea tinerilor si sa stii ca lumea iti va „fura” copilul, ti-l va impresiona mai mult decat ati facut-o voi ca parinti.
-sa poti sa te descurci cu idealurile tale vechi pentru copil (sa invete bine, sa ajunga bine, sa fie un mandru om) si sa le arzi pentru ca pe copil nu l-a interesat niciodata si ceea ce vrea el/ea pentru el, e ceva aiurea, putin, sau decadent sau de „neacceptat”. Sa poti sa mai crezi in copilul tau daca pe el il intereseaza altceva decat ati vrut voi, chiar daca voi i-ati vrut doar binele.
-sa lasati copilul sa creasca si voi sa va modificati in permanenta comportamentul ca sa-i asigurati lui cresterea. Sunt parinti care au mari calitati sa creasca un copil mic dar nu mai au abilitati pentru copilul scolar. Altii n-au pentru adolescenta, pur si simplu nu stiu cum sa lase copilul sa creasca, ei sa doarma linistiti cand copilul nu e noaptea acasa. (si eu am fost pe aici. Am fost nu mai sunt).
-sa ai ca parinte deschiderea de-a lasa copilul sa plece de acasa imputernicindu-l cand pleaca la facultate. Sa nu-l controlezi, sfatuiesti, sufoci si pe acolo si sa fii pregatit sa adere la tampenii tentante care se intampla in lumea moderna.
-sa poti sa-i primiti partenerii/partenerele pe care le va avea si sa va puteti abtine sa nu somati nonverbal (dandu-i de inteles) ca trebuie sa se casatoreasca de tanar. Sa puteti sa scutiti copilul de „a fi in randul lumii si de a nu te rade lumea”, pentru ca astea sunt tampeniile din capul generatiilor din urma.
-sa poti ca parinti sa accepti greselile si succesele pe care copilul vostru le face fara sa fiti judecatori sau salvatori sau manipulatori.
-nu in ultimul rand, pregati va batranetea, faceti va un plan de imbatranire astfel incat sa puteti imbatrani lejer, imbolnavi sau muri fara ca copilul vostru sa va traiasca toate astea in carca sa.
Oh si cred ca n-am nominalizat tot, asta e ce mi-a venit. Dupa cum vedeti, sa ai copil/copii presupune flexibilitate ca parinti, toleranta diferentelor si greselilor, operarea cu incertitudine, capacitatea de-a oferi un sistem de recompensa si pedeapsa clar, capacitatea de a te impaca cu alegerile copilului care pot fi la polul opus de ce voiai tu pentru el, capacitatea ca tu sa renunti la idealurile tale construite pentru el, capacitatea de-a te bucura de ceea ce este, asa cum este.
Dupa cum vedeti, sa fii parinte inseamna sa fii, sa ai, sa faci, sa poti multe lucruri. Orice deficit ar avea unul sau ambii parinti intr una din capacitatile enumerate, produce stagnare, blocarea comunicarii in casa si simptome la copil.