Azi am avut ocazia sa fac o interventie bună. O doamna a facut o programare pentru mama ei, o evaluare pentru comisia de handicap. S-au prezentat amandoua, fiica si mama de 80 si ceva de ani si dupa ce m-am uitat in dosarul medical al batranei si-am vazut o multime de acte, am initiat discutia cu doamna in varsta in vederea de-a investiga in ce stadiu de evolutie este deteriorarea cognitiva. Batrana, cu o inocență de copil a fost cooperanta dar raspunsurile au fost fie zero, fie pe alaturi. In fine, mi-am facut treaba cu intrebarile de la mmse si cu scorul mic hai sa ne mutam catre firescul vietii sa vedem unde se situa in gafs. Si cand am intrat in partea de poveste de viata, in rutina ei, in intrebarile despre somn, mancare si igiena, s-a pus pe plans. Fiica o ruga sa nu mai planga, eu insa am rugat-o pe fiică sa o lase sa planga putin si mi-am luat scaunelul (am un mic taburet destinat unui copil sa poata desena la masuta) si-am mers langa batranică sa fiu langa ea daca ceva dramatic se rascolise de la intrebarile mele.
„Nu mai stiu mamă sa fac nimic, nu mai pot să fac nimic, nu mai sunt buna de nimic”, mi-a zis printre hohote de plans.
Fiica ei, alaturi imi spusese din perspectiva heteroanamnezei ca „e cuminte si usor de ingrijit mama”.
„Ati fost o mamă bună, pentru fiica dvs”? am intrebat-o si batrana mi-a zis ca nu stie daca a fost o mama bună.
„Păi, aveti ocazia sa o intrebati azi, acum, aici daca ati fost o mamă bună”. Batrana a tresarit, genul ăla de tresarire al cuiva care in sfarsit aude ceva ce-a miscat-o. „Vreti sa va intoarceti usurel spre fata dvs sa o priviti in ochi si sa o intrebati?” si-a vrut si a facut un efort mare sa schimbe unghiul cu care statea cu corpul pe canapeaua mea. S-a rasucit greoi si s-a uitat in ochii fetei si a intrebat-o cu o voce extraordinar de emotionată „am fost o mamă bună??” si concomitent, fiica s-a inrosit, i s-au umplut ochii de lacrimi si pentru o fractiune de secundă s-au privit la unison si i-a zis cu voce buna „da mamă, ai fost o mamă bună”. Si cu fiica s-a intamplat ceva, s-a inviorat intr-un mod greu de explicat dar ceva, ca o speranta s-a infiripat in ea si intre ele.
„Mamaie, i-ai zis vreodata fetei ca o iubesti si ca esti mandra de ea?” si batrana s-a foit nelinistita dar nu speriata si nonverbal mi-a spus ca ar fi vrut dar n-a stiut cum si cand s-o spuna.
Toate aceste mici interactiuni s-au intamplat firesc, au curs asa, una catre alta, n-am fortat nimic.
„Daca vreti, va uitati la fata dvs sa ii spuneti acum, dar sa va uitati in ochii ei?” si batrana s-a agitat emotional mai degraba si a inceput sa zica „te iubesc, te iubeste mama, in timp ce se intorcea catre fiica ei care plangea de fericire. I-a zis scurt si privind-o in ochi, dar scurt ca si cum i-ar fi fost rusine s-o faca, dar a facut-o. Fata dumneaei, o doamna cam de varsta mea a primit atat de natural aceste mici improvizatii, uitandu-ma la respiratia usurata, la nonverbalitatea care transmitea recunostinta si surprindere multumita.
Si, surpriză, batrana odata prinsă viață si cu vocea deschisă, o intreaba pe fată „ti-e frică ca mor? ” si fata a incuviintat. „Sa nu-ti fie mamă, ca sunt batrana si vreau sa mor!”
Am mai mediat cateva replici existentiale intre ele si printre ultimile lucruri batrana i-a zis fetei „ daca mor, sa-ti traiesti viata maicuță” si asta a facut-o pe fiică sa straluceasca si sa fie si recunoscatoare si rusinata de reactia ei.
Desi batrana are demență mixtă intr-o formă foarte avansată, micile mele improvizatii au trezit-o ca dintr-un somn. Daca in timpul evaluarii avea ceva natâng in exprimare si se constata un regres si-o participare silnică la intrebarile mele despre orientarea spatio-temporală, asta cu „mama buna, cu te iubescul si cu sa-ti traiesti viata mamica” o treziseră la viață, insa nu stim pentru cat timp. Am sentimentul, pe care nu l-am verificat ca daca i-as fi facut evaluarea din nou, ar fi dat raspunsuri mult mai bune.
Toata scena descrisa a durat 10 minute si s-a peterecut pentru ca am simtit intuitiv ca era locul si spatiul pentru asa ceva. Ma bucur ca am facut-o si ma bucur pentru ele doua.
„Mamaie, vezi ca vorbind aici cu fiica dvs s-a oprit plansul care se pornise??”
Batrana s-a uitat in ochii mei, a inchis ochii strans si i-a tinut stransi vreo 3 secunde si cand i-a deschis mi-a multumit cu privirea, chiar a mai si clipit o dată cu mesaj clar si i-am raspuns si eu tot cu un clipit semnificativ.
Fiica dumneaei mi-a multumit repetitiv si a zis „nu am mai trait niciodata asa ceva, va multumesc mult, o sa tin minte toata viata mea ce s-a vorbit aici, va jur, o sa le pastrez ca pe o amintire pretioasa” si a tot oftat de usurare.
Si-apoi au plecat si eu le-am dus la poarta pe amandoua si le-am urat succes si o viata buna. Si eu am produs putina adrenalină de la improvizatia propusă si tradusă in micile-marile declaratii si mi-am trait si eu propria-mi satisfactie de-a fi facut o fapta buna, dar eu sunt obisnuita cu mine si cu modul de-a sti cand sa trec de la subtil la șleau. Si uite-asa, am zis sa va povestesc sa va bucurati pentru ele caci faptele bune fac bine la suflet.