Azi ar fi fost ziua mamei mele. M-am gandit la ea de cand m-am trezit si i-am promis sa-i vorbesc in gand toata ziua azi si sa-i dedic spatiul din sufletul meu. Am udat florile cu ea in gand si i-am dedicat toate florile de azi pe care le am, apoi i-am aprins o lumanare si am cautat-o in flacara pură care ardea. Am vorbit putin cu mama in gand si apoi am lasat tacerea sa se instaleze si m-am simtit in contact sufletesc cu ea si-am tacut amandoua. E un punct de intalnire care se simte intens si e o traire greu de mentinut dar importanta de simtit. Am stat in puctul ăla cat am putut fara sa gandesc, doar am respirat.
In timp, dac-am vazut ca stiinta ma duce pe drumuri infundate si nu-mi ofera raspunsuri, mi-am facut singura o reprezentare a sufletului care ramane dupa moarte ca o holograma undeva, intr-un spatiu, intr-o dimensiune unde nu vad dar simt. In fond stiu sigur ca ochiul meu nu vede in infrarosu si ultraviolet si nici urechea nu aude in toate frecventele. Asadar, e posibil sa fie manifestari ale spiritului sau materiei pe care sa nu le detectam. O fi, n-o fi adevarat (ce-o mai fi si adevarul), varianta mea e tihnitoare pentru mine si chiar pot sa cred in ea. Drept urmare, mama, tata, Jano (cumnatul meu drag) si ceilalti care au fost si nu mai sunt aici, sunt acolo* in ceruri (observati ca nu e numai un cer, ci mai multe).
Mi-au venit amintiri cu mama cand radea, cand manca paine calda, cand lăsa de la ea toleranta. Mama ceda aproape mereu in discutii si in orice dar nu ceda de frica, din diplomatie sau altele ci ca o alegere, pentru ca era bună. Lăsa mereu de la ea, pentru ca avea o toleranta fantastica. Stia sa cedeze, stia sa lase ideea ei si sa o ia pe a celuilalt, putea sa se comute de la o actiune la alta. Si o facea gratios si cu zambetul pe buze. Mi-o amintesc mangaind animalele (acestea stateau ca blegele sa le mangaie clostile, porcii, gastele toate), facand placinta si gogosi, fiind ospitaliera cu oricine, amestecand vopseluri si mirodenii. Avea un dulap al ei cu sute de sticlute, pungii si cutii cu tot felul de substante. Vesnic era in picioare facand ceva treaba in curte, casa sau gradina. Cu 4 copii, eu cea mai mica si cea mai extravaganta si mai nonconformista. Niciodata nu mi-a fost frica de ea, dar niciodata. Mereu am avut curaj sa ii spun ce aveam de spus si mereu ma lasa ca pe mine. De unde a avut mama atata incredere sa-mi confere, nu stiu.
Mama mi-a daruit multe dar cea mai minunata idee pe care mi-a spus-o de mii de ori este, raspunsul ei la o plangere de-a mea: „lasă mamă că s-o dovedi bună la ceva în viață și asta”. Asa ma consola mama. Practic imi sugera sa caut sensul in toate.
E o filozofie de viata in vorbele ei.
Cat a fost in viata habar n-aveam cat imi daruieste numai vazand-o cu cata bunavointa si veselie se misca printre lucruri. Doar dupa ce am inceput sa ma gandesc la ea dupa doliu (fara frica, furie si disperare), fara regrete si cu deschidere si iubire am inteles cat de mult mi-a daruit.
Mama, iti doresc eternitatea, te iubesc, multumesc!