Ieri am avut o sedinta grea. De fapt si grea si usoara, (usoara in raport cu ce-ar fi putut fi). O clienta cu care lucrez de mai mult timp (care stie ca scriu dar am promis sa nu dau detalii ce tin de identitate) care nu venea regulat ci in jurul evenimenteleor din viata ei, azi a venit la programare. Față de ultima data cand o vazusem si anume cam acum o luna si cand subliniasem cat de bine arata (ia de cativa ani medicatie psihiatrica), ieri arata confuza cu privirea derutata avand pleoapele insuficient deschise, cu lentoarea aia a celui care sta numai in casa si cel mai mult in pat.
-sunt asa pentru ca mi-a schimbat medicatia…si cand o sa-ti spun ce s-a intamplat cred ca o sa ma certati!
-nu cert oamenii dar ia sa vad de ce crezi tu ca te-as certa, ascult!
-am….am luat pastile. Si s-a uitat insinuant spunandu-mi cu ochii ce s-a intamplat. Am….luat multe pastile deodata, multe. Pe toate de fapt.
N-am putut sa zic nimic, am ramas muta uitandu-ma la ea.
-hai mai zi-mi, vezi nu te cert. Desi cred ca as putea incropi o cearta (!).
-da, stiu, nu am niciun motiv. Nu stiu de ce am facut-o.
-Ma bucur mult ca n-ai murit. Nici nu vreau sa ma gandesc cum as fi primit vestea. Din cate imi amintesc cand ai fost ultima oara incepusesi sa faci sport, slabisesi si erai in cea mai buna forma de cand te stiu? Cum vine asta? nu stii sa fii ok? E greu sa fii ok? Dupa cum vezi nu te cert, desi ceea ce s-a numi cearta e ceva ce astepti tu de la mine si tinzi sa ma faci un fel de „mama”, adica celebrul transfer din cabinet despre care discutaram. Dar azi lasam transferul deoparte pentru zile mai bune si zi-mi contextul zilei cand ai facut-o.
-nimic, nu era nimic special. ma simteam bine si de cate ori ma simt bine vorbesc mai mult la telefon, primesc mai multe mesaje si relationez asa cum am vorbit amandoua ca de asta are nevoie orice om. Si cand sunt si eu mai bine si folosesc telefonul mai mult, ai mei incep sa ma controleze mai mult. Daca mi-e rau si nu vorbesc cu nimeni ma lasa in pace, dar daca vorbesc cu oameni ma controleaza intr-una si-mi pun mii de intrebari. A inceput sa planga si-am lasat-o sa planga, ba am mers un pic langa ea si i-am sters lacrimile.
-mmmmm, uite cum sta treaba: am facut amandoua cam 25 de sedinte in care vorbiram mai degraba despre facultate, invatatura si prieteni. Daca iti amintesti am vorbit mult despre diferentele dintre oameni si principiile care ne guverneaza atitudinea fata de altii diferiti de noi. E asa?
-da. Fața ei a inceput sa se invioreze, ochii i se deschisesera total. Ochii spalati de lacrimi varsate bine se spala si devin frumosi tare.
Am respirat si eu de cateva ori, sa fiu eu cea centrata (desi mi se invarteau prin minte imagini cu ea…si intrebari si chestii morbide), dar le-am dat deoparte temporar din minte.
-Deci reiau: am vorbit de invatare, memorie, viitorul profesiei, colegi de camera la facultate, psihiatru, tensiune interioara, somn, sex, relatii. Am prelucrat experiente de-ale tale. ti-ai schimbat atitudinea față de straini si colegi de la ura, groaza si frica la toleranță si chiar ti-ai facut cativa amici. Ceea ce tu ai atins in treacat de multe ori dar nu am discutat niciodata noi doua sunt….parintii tai. Stii ca eu am facut ochii mari cand povesteai ce vorbeai cu ei?
-da…
-Iti amintesti spranceana mea ridicata cand auzeam ca faceti si stiti totul impreuna??
-da! am inteles ce voiati sa spuneti dar nu am crezut ca e important…
-atasamentul total si unic fata de parinti la o varsta inaintata e nerecomandat pentru o viata sanatoasa. Eu ti-am ridicat mingea la fileu dar ai ocolit mereu subiectul. Asadar, azi ce-ar fi sa intram de tot, pana la urechi in subiect??
S-a pus sa vorbeasca pe nerasuflatelea. Privea in alta parte cand vorbea si din cand in cand ma privea si-n ochi si statea acolo putin dar i se umpleau ochii de lacrimi. A vorbit mult descriindu-mi o viata fuzionala cu parintii care dintotdeauna i-au fost prieteni, dusmani, colegi, echipa, familie, medici, politisti, cersetori si Dumnezei. Parintii ei au sustinut-o si nu au lasat-o sa greseasca niciodata si nici nu au vorbit nimic din temele lor de parinti dure (ca stiti ca sunt multe chestii grele pe-acolo pe la oricine). Si de cate ori cineva strain o infricosa sau o nedumerea pe fetita lor, ei hop erau acolo sa o ajute sa-si abata atentia de la treaba aia. Un fel de „oh, puisor daca ti-e frica de bau-bau lasa ca-l bate tata cu bățul ala mare pe bau bau”. Un fel de „stai linistita ne ai pe noi, suntem toti pentru unu, unu pentru toti si nu lasam sa ti se intample nimic.
Cand a plecat de acasa la facultate, primul an a fost anul in care fata mamei si-a lui tata a aflat cat de rea e lumea si s-au hotarat toti ca, cu tot cu pastile psihiatrice, lumea ar fi cat de cat digerabila. In a doua decada fata a avut prima ruptura de parinti si „si-a facut de cap”, dar fara experienta normal ca s-a ales cu relatii incepute confuz si terminate cu stima de sine facuta franjuri. Cine a consolat-o ? mama cu tata care au aflat tot si au facut-o sa uite si sa promita ca nu va mai face nimic de capul ei.
A treia etapa cand a facut cele mai multe sedinte, a fost etapa care a adus cele mai faine schimbari in viziunea vietii.
Iata cum avem un cerc vicios in care 2 parinti foarte putin sociabili (nici nu au avut nevoie de mai multa sociabilitate si s-au avut unul pe altul fuzional) au crescut o fetita nesociabila la nivel de prietenii. Sociabilitatea necesara sa stea in banca la scoala, sa dea buna ziua la vecini si sa ceara pantofi la vanzatoare da, a fost asigurata. Nu si pe cea privind amicii, colegii si prietenii cu toate tipurile de prietnii de care avem nevoie. Inainte neamurile erau mari si verisorimea, finii, nasii , cumetrii acopereau necesarul de relationare. Azi daca esti copil unic si mama si tata nu au frati, ai nevoie de cativa prieteni buni, altfel e belea (parerea mea).
Si uitea asa, parintii si-au dedicat viata fetei, iar fata a devenit cea „norocoasa” avand parinti care erau prietenii ei. Legaturile s-au intarit cu timpul si sacrificiul reciproc a devenit mandria lor, mai ales ca marele pahar cu apa dat la batranete era asigurat. Ideea e ca oamenii astia (pe fondul de a nu sti sa relationeze cu altii si fara sa stie cat de sanatos e sa ai relatii santoase) s-au enclavat, s-au triunghiularizat nociv in raport cu interesele tinerei.
In timp ce-i dadeam explicatiile de mai sus a plans si a zis ca da, ( vocea i-a deveni grava si privirea matura) determinismul (mi-a placut maxim acest cuvant folosit chiar de ea „determinism”) actiunii de incercare de suicid a fost ca parintii o sufoca si nu stie cum sa le spuna si mai ales ce sa le spuna.
-auzi Viki, chiar adca as veni cu mama la tine am putea sa o facem sa vada lucrurile asa cum le-am vazut noi?? Ca mama e deschisa dar sa ii explice cineva.
-ok, vii cu mama saptamana care vine si vorbim. Ma bucur c-am vorbit si azi despre asta. Imi pare rau ca ai luat pastile si imi pare bine ca n-ai murit. Cum te-a transformat aceasta experienta? (ai tema de gandire la aceasta intrebare) Ai primit cum ar veni…o noua viata? Putem spune asa, ce zici?
-pai da asa gandesc si eu. Promit ca viata asta sa o las sa fie altfel, mai rea si mai buna.
-lasa experientele sa fie, da-ti voie sa gresesti dar nu mai mult decat e cazul si nu te ințepeni in nici o relatie sau proiect care vor veni. Lasa oameni sa-ti intre in viata: frumosi, tampiti, idioti ori amuzanti lasa-i. Vii aici si impreuna discutam experientele si ai sa te maturezi procesand experiente si integrandu-le.
Cea mai buna dovada a ca sedinta a fost buna a fost tonusl ei si fața care devenise radioasa, flexibila, cu muschii feței sustinand expresii faciale si cu lumina in ochi. A rasuflat oftat eliberator fata asta de nu stiu cate ori, semn ca in ea s-au produs mari transformari.
Si pe mine m-a transformat aceasta experienta. O sa scriu o postare probabil si despre impactul acestei sedinte asupra mea. Dupa sedinta aceasta mai aveam alte doua dar le-am anulat.
Din păcate, părerea mea este că nu ii va fi de foarte mare ajutor ce a realizat si ca transformarile in acest sens o vor vor face momentan doar sa acumuleze frustrări. In relatia cu părinții, schimbarea trebuie sa vina din ambele sensuri, cred eu, iar părinții ei vor refuza sa ii acorde libertatea psihică de care are nevoie, pentru ca nu stiu cum sa o faca si nu vor vrea sa învețe, nu vor vrea si nu vor avea nici capacitatea. Bineînțeles ca e foarte bine ca a realizat ca trebuie sa se elibereze, dar nu este o lupta castigata, va avea multe dezamăgiri din pacate cand isi va confrunta parintii, pentru ca ei nu vad lucrurile asa. Este drept, lipsesc multe detalii care poate ar fi revelatoare pentru atitudinea ei viitoare, dar avand in linii mari aceeasi problema (copil unic din parinti dominatori si nesociabili, care au fost copii unici), pot sa spun ca variantele sunt ruperea totala fizica de parinti, si nu ma refer la mutatul in alt cartier, sau o deschidere fantastica a parintilor, varianta față de care sunt circumspectă (tot din proprie experiență vorbind, pentru ca generațiile de părinți si modul in care au crescut ei sunt relativ aceleași). Personal, chiar as dori sa citesc si relatarea ședinței cu mama doamnei/domnisoarei.