cazul Lena


O sa prezint aici un caz tipic pentru adolescenti, o categorie greu incercata in general dar si specific in pandemie. O sa vorbim despre Lena, o adolescenta de liceu (n-o cheama asa, dar asa a ales ea s-o cheme in articolul meu) si despre depresia ei. Asa cum i-am promis aici nu va aparea nici un element de identificare, dar vor aparea bunici, matusi, veri si parinti prezentati din perspectiva comunalitatii lor, ca personaje principale in povestea vietii fiecaruia dintre noi.Desi discutiile cu Lena au fost in dialog, eu va prezint tabloul vietii ei cu ea ca personaj asa cum i l-am prezentat si ei, adica va prezint cazul vazut prin ochii mei, aprobat de Lena ca fiind „exact ca-n realitate”. O sa vedeti cat de asemenatoare e povestea Lenei cu povestea fiecaruia din noi, asta insemnand ca ceea ce ar putea „folosi” din abordarea psihologica a ei, ar putea folosi mai multora care nu pot sau nu-si permit sa mearga la psiholog.
As vrea sa stiti ca, pentru o buna conexiune intre client si psiholog, inca de la prima sedinta psihologul trebuie sa prinda un moment si sa zica „ne oprim putin aici pentru ca vreau sa va prezint ceea ce am auzit de la dvs pana acum si psihologul trebuie sa reflecteze inapoi clientului ceea ce chiar clientul a spus, plus un pic de opinie psihologica pe care clientul s-o valideze si sa zica „da! da! chiar asa e!”. Acest aspect sa stiti ca e foarte foarte important. Asa clientul aude ce am auzit eu ca psiholog si se vede prin ochii mei si are si acces la cum leg si explic lucrurile si asta il face sa se simta inteles, lucru de care orice om are mare nevoie.
Lena nici nu stia ce sa-mi povesteasca la inceput decat ca are depresie. Initial a zis ca de 1 an, apoi de 3 si apoi a zis ca de fapt primul atac de panica l-a facut la 6 ani. Apoi a zis ca a avut depresie de cand se stie dar n-a stiut sa-mi spuna cauzele, dar ca depresia ei e mai rea acum in pandemie.-remarc totusi ca zambesti si povestesti voioasa de depresie, am zis prudent-da, stiu ca fac asta dar disimulez, am invatat sa nu las sa se vada. Cand ma cert cu mama nu mai pot ascunde.-pe mine ma lasi sa vad?-sigur, pai cand am acceptat sa vorbim asta inseamna ca va las sa intrati in mintea mea si-n amintirile mele si-n depresia mea.
Apucandu-ne de trecut in revista cum a fost viata Lenei, am realizat ca tanara nici nu stia ce sa povesteasca si la ce sa faca referire. Am rugat-o sa-mi povesteasca atacul de panica de la 6 ani si-am realizat ca l-a descris mai degraba literar „mi-era frica si nu respiram ca lumea si nu stiam ce sa fac si matusa ma mai si certa. Nu stiu ce sa mai spun dar a fost groaznic”. Ajunse aici, i-am spus ca „crizele” noastre aka atacurile de panica sau marile certuri din viata e ok sa fie descrise in termeni corporali, utilizand expresii si cuvinte ca : gol, vartej, nod, fierbinte, rece, electrocutare, șoc, presiune, tensiune, cui, piron, ciment, ace de foc, pietroi, greutate, ceva care mă ține, cârlig infipt intr-un organ, etc
Deasemnea i-am zis si ca e ok sa utilizam metafore si-aci am facut urmatorul dialog:-uite, cand zic metafora stiu ca e un termen imprumutat de la ora de română dar te asigur ca aici nu suntem la scoala, eu nu sunt profă si daca cuvantul metafora te face sa te incordezi si sa iesi din atmosfera noastra de intimitate psihologica, imi spui-da, a zambit, o clipa m-ati facut sa-mi amintesc de scoala dar faptul ca ati mentionat e ok. Va ascult, sunt ok
Din cand in cand verificam daca clientul ramane in conexiune, e foarte important. Atentie la triggeri, un cuvant cum e „metaforă” la un licean poate zvarli copilul din conexiunea cu mine inspre „școala din el” asa cum o are internalizata.-mno, uite sa-ti dau vreo 2 exemple ca sa intelegi cat de bune sunt metaforele si cat de mult scurteaza ele explicatiile daca sunt bine alese. Uite sa zicem ca eu sunt o femeie casatorita cu un sot abuziv si vreau sa-ti transmit cum e asta pentru mine si-ti spun asa: stii, stau cu sotul meu in casa si sotul meu ma abuzeaza si ma simt „ca si cand aș fi o muscă prinsă in plasa unui paianjen. Sunt lipita in plasa, vreau sa scap dar nu pot si vad paianjenul ca vine catre mine sa ma devoreze. Al naibii paianjen imi da tarcoale zilnic, nici nu ma omoara dar nici nu ma lasa sa plec, de fapt nici n-ar avea cum pentru ca el e paianjen si lui asta ii trebuie. Sunt o musca terifiata.”. M-a ascultat cu mare atentie si-a zis ca a inteles perfect ce-am vrut sa spun. I-am mai zis ca, dorind sa descriu o criza de furie as putea sa ma exprim (daca ar fi valabil pt mine) ca atunci cand ma enervez „zici ca erupe un vulcan in mine care ma frige si ma înrăiește”.
Apoi s-a pus sa-mi povesteasca amintiri, utilizand metafore foarte bine alese.Cand am simtit ca e cazul i-am zis:-din tot ce spui, inteleg ca adultii din familia ta, dar in special mama ta, a tinut „să-ți spună, fără să-ți spună în cuvinte” așa:
TU COPILULE ÎNVAȚĂ, CA NOI ÎȚI OFERIM CONDIȚII. CHIAR DACA NOI ADULȚII NE CERTĂM, NU E CAZUL SA TE INTERESEZE PE TINE ASTA, TU VEZI DE VIAȚA TA, FII CA O PĂPUȘĂ SENINĂ, FERICITĂ, CU INCREDERE IN TINE, DESTEAPTA SI INTELIGENTĂ, RECUNOSCATOARE PENTRU CE FACEM TOTI PENTRU TINE.
NU AI VOIE (!) SĂ FII AFECTATA DE CERTURILE NOASTRE ALE CELOR MARI, TU IA DE LA NOI DOAR EXEMPLUL BUN, SAU CE ÎȚI ALOCĂM NOI CĂ ȚI SE CUVINE. TU, DRAGA NOASTRĂ, TREBUIE SĂ FII FERICITĂ OBLIGATORIU SI SĂ AI SUCCES PENTRU CA AI TOATE CONDITIILE.REPETĂM, AI TOT CE ITI TREBUIE, FII FERICITĂ!
La cuvintele mele Lena s-a transfigurat de emotie. Fremăta, jubila era vizibil satisfacuta ca cineva ii pusese in cuvinte putine si ca reusisem sa cuprind in cateva fraze povestea depresiei ei. S-a pornit pe adaugat exemple si amintiri care sustineau prezentarea pe care i-o oferisem.-daaaa, ăsta e tabloul in care eu traiesc!!! Asta au vrut mereu sa fiu o papusa fara pareri dar cu note bune!-ookk, dar stii ca multi, foarte multi adolescent ca tine traiesc in aceleasi tablouri?-da si asta e foarte trist. Da, ai mei mi-au „transmis” ca eu exist pentru ei doar ca elev si asta ma infurie grav, rau si ma indurereaza si de-aia am depresie!!-as vrea sa te intreb, daca te-ai fi nascut acum 500 de ani in Africa din parinti negri (stii ca nu se mai zice asa? A aprobat si-am ras amandoua de „mitul culorii negre”) si-ai fi fost vanduta sclavă, ce-ai fi facut?-din pacate…as fi fost sclava desi cred ca ar fi fost groaznic.-ai fi avut incotro?-nu, nu….ce tristete. Brr!!-față de sclavia de atunci noi toti azi suntem infinit mai bine. Dar si epoca noastra are si ea problema ei si anume ca oamenii nu stiu sa comunice efficient, acumuleaza frustrari si stau prost cu te iubescul. Tocmai aceasta problematica generalizata face sa fie nevoie si de psihologi si uite cum am revenit circular la rostul sedintei noastre.Stii celebra frază „mama si tata au facut ce-au putut si stiut si ei mai bine”??Lena a dat din cap afirmativ ca o stie.-la naiba, zic eu, e data dracu fraza asta nu? Din cauza ei te intepenesti intre condamenarea parintilor, iertarea si acceptarea lor, nu? Lucru nasol pentru ca, un adolescent are multa frustrare si energie de-ar muta un munte din loc.
Dar…ce putem face decat sa examinam „ce-am internalizat” stand in proximitatea lor, crescand cu ei si sa vedem cum rescriem povestea.Hai sa ne gandim ca ei N-AU AVUT INTERNET (!) si n-au fost informati, habar n-au avut ce era cu ei si cu lumea. Realizezi ca azi sunt copii de 6 ani care stiu ce e anxietatea iar taica-tu pana la 40 de ani habar n-a avut ce cuvant e ăsta?? Oare cineva care nu stie ca exista anxietate, poate avea anxietate?? A facut ochii mari uitandu-se parca in gol in timp ce cauta raspunsul in interior…dar i-am zis ca asta e o alta temă.
-Știi, i-am zis, hai sa-ti spun ceva: cu multi ani in urma, eram la o mica formare cu psiholog batran si cu multa experienta care ne-a zis noua cursantilor ca „problemele oamenilor sunt reactii normale la situatii anormale”. Lena stii ca m-a chinuit tare acea fraza a profului, pentru ca, o si simteam sincera si adevarata dar si rasturna teoriile noastre. Azi, iti zic ca, noi toti am avea dreptul sa fim nascuti din iubire si crescuti cu iubire, doar ca parintii nu stiu pur si simplu nici cum sa-si gestioneze iubirea si nici sa si-o puna la comun cu cei ai familiei. Romanilor li se strange gatul (desi nu-i strange nimic concret) cand ar trebui sa zica un te iubesc acolo, de serviciu, te iubescul nostrum de toate zilele, dar nu frate, romanasii sunt constipati de te iubesc. Si-atunci, depresia ta (urata expresie zic „depresia ta”) ar putea sa fie protestul tau la toate astea??-Da. Da. Daaaa. Aici s-a imuiat toata, a oftat, s-a facut o fetita in fata mea.-hm, by the way cand zicem depresie, ce forma i-ai da??S-a gandit nitel si-a zis hotarata:-pentru mine depresia mea e ca un liliac mare si negru ce sta atarnat de capul meu invers. Da, am zis bine desi nu m-am gandit pana acum, un liliac mare, negru si urat, stand agatat de mintea mea cu capul in jos.-aoleo Lena, dupa faza cu Wuhanul tu tot cu liliacul??A pufnit-o rasul desi avea ochii scaldati in lăcrămioare.-la dracu si pandemia si depresia si colegii cu care nu ma inteleg. M-am saturat sa fiu nemultumita!-ah, da? Ce chestie, zic. Pana una-alta trebuie „să deal” cu liliacul.A tresarit si-a zis, cum adica sad au la pace cu liliacul??-in primul rand, dandu-I o forma depresiei, am separat-o de tine, nu era ok sa fie difuz fuzionata cu tine, in tine. Asa, poti avea o relatie cu liliacul. Ii poti vorbi, il poti educa. Poti chiar sa-ti imaginezi ca uneori il poti lăsa intr-o pesteră un timp!
Zambetul ei, mustăcit a aratat ca intelege despre ce e vorba, despre „lucratura internă” a depresiei compusa din „calitatea de-a fi fost in ochii celorlalti păpușa care trebuia sa nu auda si vada nimic din ce nu era de nasul ei de copil”, din cuvintele nespuse la timp in contexte in care n-a stiut sa faca față, din toate fanteziile ei cu familia ideală si din toate plictiselile si tristețile ei.
Ceea ce mi-a mai spus a fost ca, ani de zile a dormit cu perna in cap pentru ca o deranjau zgomotele si asta i-a deformat dintii, lucru care a dus-o catre operatii si aparate dentare. Biologia ei s-a turtit in biografia ei. Corpul, implicit gingiile si dintii au acumulat furiile si fricile ei pana ca ea sa aiba oportunitatea sa-si asume „lectiile de viata” si sa-si dea sens experientelor ei intr-un mod si realist ca sa nu-si deformeze povestea dar si original cat sa simta ca o reprezinta.
Va dati seama, ca psiholog ai capra si ai varza. Cum sa faci sa le potrivesti sa se pupe, sa coexiste fiecare in formula ei dar si sa aiba o formula comuna de convietuire. Pardon, avem capra, varza si liliacul si poate exista si-un „liliac” echivalent al relatiei parintilor, plus liliacul de la wuhan. Ce sa facem, le bagam pe toate intr-o poveste pentru ca povestile țin multe in ele, sunt spatiile perfecte unde inghesuim personaje care fac actiuni care pana la urma se incheie cu „si asa au trait fericiti pana la adanci batraneti”.
I-am mai zis ca daca reusesc sa ma mobilizez sa fac un mic curs pentru predare de abilitati de socializare adolescentilor, poate va opta sa vina sa invete sa ceara, sa refuze, sa accepte un refuz sau o amanare. Sa stie sa se vulnerabilizeze cand e cazul si sa vorbeasca fermecator despre greselile ei, dar mai ales sa stie sa ceara feedbackuri si sa le integreze.
Atentie, cazul este in derulare, Lena citeste. Nu faceti comentarii de critica sau aprecieri subiective. Sunt nevoita sa pun aceasta conditie de frica unor remarci care ar putea rani. Sunt recunoscatoare celor care imi dau permisiunea sa scriu (asa cum stiu eu s-o fac) despre partea psihologica a cazului, pentru ca acest lucru poate folosi celor care cauta genul ăsta de articole.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.