„Trauma din copilarie”

„Trauma din copilarie” e deja o expresie foarte folosita, dar destul de diferit inteleasa. Pentru unii, trauma e bataia, saracia, un parinte (foarte) alcoolic, un accident, un incendiu care ti-a ars casa sau un viol. Cam atat. Si multi, in virtutea acestei liste de traume spun mandri „am avut o copilarie fericita”, sau „am avut o copilarie normala”.
Evident ca fiecare om are dreptul sa-si aprecieze viata dupa cum vrea el, dar cel mai bun mod de-a aprecia viata e sa te uiti la viata insasi sa vezi daca acolo e implinire, veselie cat se poate, distractie pe masura muncii, vreo boala sau doua cronice, plus relatii. Uitat-te la relatiile tale cat de mult te pun in valoare asa cum crezi tu ca esti. Daca muncesti mult si prost, daca esti obosit, daca relatiile tale sunt varza si nu numai ca sunt varza,……sunt varză nedeclarată si lasata in standby, atunci nu ai avut copilaria fericita cu care te mandresti.
Trauma in copilarie e rezultatul frictiunii nasoale a copilului cu mediul si cu ingrijitorul principal (mama, tata, bona, bunica, etc). Trauma pentru copil e tot ce traieste el nasol si nu exprimă sau exprimă si nu primeste alinare. E drept ca uneori ne-exprimarea suferintei copilului poate vira catre copinguri sanatoase, dar mai răruț. Ce-i suferinta copilului? Frica din clipele fara mama alaturi, senzatia de singuratate si de neputinta, culcatul singur, eforturile mamei de-i scoate pampersul devreme, reactii nepotrivite de-ale mamei la plansul copilului, reactii diferite de-ale mamei la aceasi problema a copilului, etc
In suferință, copilul care nu-si indeplineste trebuinta (adica descarcarea de tensiunea trebuintei) va gasi o solutie cu care sa se amageasca. De exemplu copilul vrea sa sugă sân in exces (din diverse motive) si i se dă suzeta. Sânul ar fi ceea ce are nevoie copilul, suzeta e un substitut al sânului, o pacalire, o deviere a dependentei copilului de sân. Bine, de multe ori si sânul cerut in exces ascunde/acoperă ceva, dar nu mai intram in zona de identificare a mamei cu copilul.
Asadar, trauma copilariei inseamna in primul rand ratarea empatiei mama-copil, ratarea invatarii copilului sa se conecteze, ratarea alinarii anxietatii/fricii copilului, aspecte pe care aproape toti copiii din lume le incaseaza de cand vin pe lume, fireste cu exceptiile mamelor care s-au destupat cu privire la aceste aspecte importante. Eu am „o vorba” despre acest proces: mamele din mare iubire pentru copil ingrijesc atat de mult si bine copilul ca uita de copil in acest proces in care alaptam, imbracam, dezbracam, spalam, ducem la doctor copilul, il scoatem in parc, ii luam jucarii, ii spunem povesti dar uitam (poate pentru ca nu stim s-o facem) sa ne conectam cu copilul. Daca ratam conectarea (care inseamna aceleasi lucruri insirate mai sus, dar de pe coordonate de constientizare) toate ingrijirile si chiar si pupaturile si giugiuleleile pot fi superficiale. Sper din tot sufletul sa intelegeti (cei interesati de acest aspect) ce vreau sa zic. Ma refer la acea legatura mama copil dar din care copilul creste si ramane cu impresia ca mama nu-l cunoaste cu adevarat, lucru sfasietor sufleteste vorbind.
Peste tot acest maternaj care produce microtraume succesive, e drept ca se pot adauga si celealte traume oficiale, abuzul sexual, bataia, critica continuua, umilirea, comparatia cu altii, ridiculizarea copilului pana la depersonalizare, martoratul copilului la divortul parintilor, la cafteala parintilor, la alcoolismul unuia sau a amandurora dintre parinti, oscilatia puterii in familion (soacra pe nora, mama pe fiu, bunica pe mama etc) si tranzactionarea prin certuri mocnite si scrasnite printre dinti a lui „ti-am dat, m-am sacrificat pentru tine si esti nerecunoscator”, boala unuia din parinti, necazuri penale tinute blat, gelozia unuia din parinti pe celalalt si urmarirea/hartuirea celui banuit de catre cel cu sabia dreptatii, certuri ireversibile intre parinti si proprii lor parinti, imbolnavirea sau caderea la pat a unui bunic si travaliul parintelui care-l ajuta/asista etc.
Dupa cum vedeti, la cate am insirat nu cred ca e picior de om care sa nu se fi confruntat cu una sau cum mai multe din cele expuse. Asa ca, dati-va seama ce inseamna sa-ti analizezi viata de adult in raport cu copilaria, cata munca este si cata frumusete poate fi in propria-ti poveste in care pleci precum eroul sa te bati cu zmeul sa gasesti comoara si s-o folosesti generos pentru a salva imparatia.

„Trauma din copilarie” devine totalitatea spasmelor si-a suferintelor sistemului nervos al copilului care au scurtcircuitat dezvoltarea normala a sa, fie si doar prin intreruperi frecvente. Sistemul nervos e o inlantuire de nervi care are forma creier continuat de nevrax, continuat de nervi fini in extensia nevraxului. Acest sistem nervos al copilului in crestere este supus la diversi stresori si sitemul nervos raspunde prin spasme, prin contractii sau dilatari care imortalizeaza șocul, il încasează si continua apoi sa functioneze așa pârlit cum l-a lasat trauma anterioara si devine din ce in ce mai sensibil si mai irascibil, asta daca nu cumva invatam si descoperim trucul de-al anestezia sau opri (ingheta), lucru si bun si rau. Caci raspunsul sistemului nervos este bun, este chiar adecvat traumei. Numai ca freezul e o punere in standby a traumei care si exista si nu exista in acest fel. Freezul nu face fericit pe nimeni, dimpotriva, e blocarea modalitatilor de reactie si de aici e sentimentul ca nu traiesti viata, ca esti depresiv si chiar esti daca ai invatat sa nu te exprimi. Caci a te exprima inseamna sa traiesti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.