In jungla vietii, unii oameni care intentioneaza sa faca psihoterapie cauta un terapeut destept care sa l scape de prosti.
Mi se intampla din cand in cand sa ma intalnesc cu oameni care vin catre mine considerandu-ma suficient de desteapta ca sa le inteleg problematica, hotarandu-se sa se deschida, adica sa spuna tot, dupa care eu sa i iau la subțioara mea si sa ii duc pe drumul cel bun. Nu, nu zic la misto, zic serios. Si nu ma supar ca oamenii isi formeaza astfel asteptarile, ma mir de fapt de eficienta cu care oamenii isi controleaza pana si asteptarile. Atentie, nu rad si nu iau in deradere omul care face asta.
Omul care procedeaza asa, are tot dreptul sa faca asta dar terapeutul trebuie sa se demitizeze singur. Sa stiti ca e greu sa strici idolatria cuiva care si-a construit aceasta pozitie, pentru ca ar fi atat de simplu sa o lasi acolo sa fie „aura” relatiei. Dar nu e asa, omul trebuie adaptat cu privire la realismul psihoterapiei pe care o doreste. Psihoterapia e un proces foarte greu, al dracului de greu care presupune intentii clare, rabdare, bani, muncă cu tine insuti, disponibilitatea de-a trece prin faze de retraire de amintiri urate si grele, sentimentul ca fugaresti o fantoma si n-o prinzi, sentimentul ca lucrezi degeaba si tot felul de alte iluzii si deliruri.
Multi oameni isi fac socoteala ca vin, spun tot, se lasa pe mana terapeutului care stie el ce face si in cateva luni s-a scapat de problema. Eu, cand aud asa ceva ma ingrozesc pentru ca omul nu realizează ce presiune indirecta pune pe mine. Totodata trebuie sa raman si calma in fata acestui obiectiv stiind ca se poate discuta/negocia/adapta. Dar nu-i usor pentru ca e ca si cum eu dezamagesc clientul, ca si cand demitizându-ma il „rog respectuos” sa accepte mai putin de la mine, ca si cand recunosc ca nu-s chiar atat de buna pe cat promiteam (n-am promis nicaieri, dar hai) si ca din cauza mea se fâsâie asteptarile lui glorioase. Te simti ca naiba cand desumfli un om chitit sa se faca bine prin mine, din vorbe.
Problematica prostiei si a prostilor este hard core. Daca nu as fi citit filozofie, n-as fi avut vreo sansa sa operez cu prostia si cu relativismul, perspectivismul, utilitarismul, nihilismul s.a.
Greu lasa un copil papusa prostiei dar daca totusi il convingi sa ti-o dea, ce alta papusa ii dai? Umanismul? Respectul diferentelor? Ad hominem? Let it be? Coreglarea?
Posibil ca “prostia” sa fie imposibilitatea coreglarii. Posibil sa fie narcisism. Posibil sa fie atasament evitant si fuga de intimitate. Posibil sa fie perfecționism sau superioritate aroganta.
Poate fi chiar o oglinda, sau o proiectie. Sau, profetia in curs de autoindeplinire. Sau, nu in ultimul rand, prostia poate fi chiar prostie.
Cert este ca prostia celuilalt, sau prostul de care dai iar si iar pot fi explicate prin multe perspective. Ma intreb, cel deranjat de prosti oare chiar isi doreste sa ii vada pe “prosti” altfel, sa i reabiliteze sau sa i trieze si sa “gasesca” destepti. Ce-i prostul si prostia?
Prostia poate fi o lipsă de inteligență, o lipsă de înțelepciune, o lipsă de educație sau o tulburare de învățare. Prostia poate fi o caracteristică individuală sau o caracteristică colectivă.
Dar nu asta e problema celui care, intalnindu-se cu prostia, sufera chiar el. Problema este insusi sistemul de semnalizare al prostiei (adica cum ii recunosti si ce reactie ai), ce fel te transformi (ce emiti nonverbal) ce impact are asupra celuilalt (asazisul prost) si ce schimb de energie se face intre tine si prost. Ce se intampla de fapt cu tine in ipostaza „intalnirii cu prostul”, in ce fel te denaturezi? Nu cumva ai o credinta internalizata ca „sunt multi prosti pe lume” si aceasta credinta ti-a crescut un radar nazist colectionar de prosti? Si cum dai de un om care-ti produce acele emotii tu il acuzi de ele si il clasifici ca e prost? De fapt in ce fel suferim de la o intalnire cu un prost? Fie reactionam emotional la celalat care e tampon (imi pune frana, ma tine la distanta), fie turbez ca pierd o oportunitate, fie eu vin cu parerile mele stralucite si prostul nu le aude iar eu fierb, imi creste temperatura emotionala si ma denaturez in fata prostului.
Intr-o intalnire dintre un „destept si un prost” avem de-a face cu 2 oameni pusi fata in fata fiecare venind din transa lui interna si fara sa fie conectati. Si unul si celalalt au o rigiditate interna de conectare si sunt ambii in aparare deci in interpretataivitate. In opinia mea, doar doi oameni conectati, sincron, la unison pot interpreta un element din realitate la fel. Daca oamenii nu-s conectati, orice, dar orice lucru il vor „vedea” fiecare in lentila lui si-l vor interpreta altfel, deci vor gandi diferit si vor produce emotii diferite.
Prostia este asadar lipsa de conectare, dar conectare de-aia functionala si buna, nu o conectare rationala cu inchidere sau retragere emotionala.
Problema din spatele aversiunii la prostie este conectare si deconectarea si suferinta din spate. Doi oameni se pot conecta, deconecta intr-una, daca „le filează” conectorul si asta e derutant, pentru ca in conectare e bine si safe, in deconecatre e urat si scarry si din ce nu se mai intelege nimic, din aia nervii sunt mai mari. Uneori unul poate face eforturi de conectare cu celalalt iar acela e inchis si rezista la conectare. Aceasta ipostaza te poate face sa turbezi de draci daca vrei sa te conectezi cu celalalt iar celalalt e inchis si nu se lasa deschis.
Noi romanii avem de tras mult cu prostul, nebunul si curva. Fiecare intelege ce vrea el din aceste cuvinte. Am facut o postare acum cativa ani cu privire la „ce este curva” rugand pe cat mai multi sa o defineasca si am obtinut sute de comentarii care au oscilat intre nimfomanie si prostitutie, intre minciuna si prostie, intre manipulare si lipsa de morala etc.
Asadar, de multe ori cuvintele sunt doar niste indicatori de suferinta. „Nu suport prostii” este cel mai degraba o declaratie despre selectivitatea iubirii, despre cat de mult a suferit din cauza altora, despre cat de greu accepta diferente. Bytheway, am vazut ca pentru multi oameni diferentele celorlalti sunt vazute ca amenintari.
Noi oamenii chiar ca suntem prosti cand operăm prea mult cu prostia celorlalti, cu prostia colectiva, cu propria prostie. Suntem prosti, fara sa fim totusi prosti. Cum naiba vine asta?? Pai depinde de radarul instalat in mica copilarie, acolo e „distorsiunea care a produs degajamentul” (sper ca stiti la ce ma refer).
Unii sunt chiar prosti, ce mai incoace si incolo, dar sunt prosti de conjunctura. Sa zicem ca eu sunt Ion si ma intalnesc cu Vasile care e prost. Ceea ce este important de retinut este ca Vasile poate fi prost pentru mine, dar pentru Marius poate fi un vecin bun, la job Vasile poate fi un om la treaba lui, pentru copilul lui Vasile poate e un tata bun. Pai si eu de ce-l vad prost? Daca Vasile e prost pentru mine de ce nu e si pentru ceilalti? Vasile e electrician si este electrician pentru toti, dar de ce prost e doar pentru mine si pentru ceilalti nu? Oare de ce? Ce parere aveti?
Toate reacţiile: