Fiecare din noi am auzit cuvantul moarte in copilarie intai in povesti, apoi cand au inceput sa moara oameni in jurul nostru. Si nimeni, niciodata nu se opreste sa vrea sa inteleaga moartea. Pasăm cuvantul si intelesul lui si invatam de mici sa „trecem peste” cuvantul moarte si peste non-sensul ei. Da, non-sens, pentru ca nu are logica moartea dar totusi exista si faptul ca ceva exista peste logica noastra ne ingenuncheaza, ne sperie si ne da anxietatea de a trai cu potentialul mortii in noi, prefacandu-ne ca o putem tolera cand de fapt noi doar o pacalim, pacalindu-ne pe noi insine de fapt. Pentru fiecare din noi, moartea celor din jur sunt ocazii de-a ne reaminti de moarte si oportunitatea sa ne pregatim pentru propria moarte. Ati putea spune ca e morbid dar va garantez ca nu e asa. A-ti privi moartea in față este curaj, este eliberator de o spaima inutila care tine inghesuite ideile despre viata.Da, o sa mor si ce-i cu asta? Da, sper sa mor de moarte naturala, cat mai bland posibil. Si da, ma gandesc la moarte foarte des, de cate ori ma intepenesc in viata si lucrul ăsta ma deblocheaza al naibii de repede. Moartea cuiva are puterea de-a ne trezi pe toti si-a ne face brusc compasivi si buni, adica are puterea de-a ne intoarce la adevarata noastra esenta. Omenirea si-a injghebat mai multe concepte pentru putere de care suntem afectati si influentati si controlati dar toate astea pălesc cand se da strigarea la moarte. Uitam foarte des de moarte si ne-o reamintim de fiecare data cand ea vine nemilos si înhață unul din noi prematur. De ce ne e frica de moarte de fapt? In primul rand nu ne-o putem imagina pe-a noastra si anume cum va fi sa nu mai fim. Ne vine in minte un gol care ne da revolta somatica si disperare psihica. Si ne mutam apoi cu gandul (cautand explicatii) in zona pre moarte, in boala. Se moare de boala, se moare de accident, se moare de singuratate. Bolile le producem in relatii, accidentele din neatentie, stres si robotizare iar singuratatea inseamna absenta relatiilor semnificative. Dupa cum vedeti, indiferent cum o dai tot la moarte se ajunge. Dar, conteaza calitatea mortii. Nu am gasit raspunsul la aceasta dilema privind calitatea mortii si felul in care poti muri, desi sincer cred ca conteaza. Intreaga viata e un preambul pentru moarte deci felul in care ne pregatim conteaza prin eliberarea de angoasa de serviciu cu care ne amorsam de la o stire despre decesul cuiva, la urmatorul si tot asa. După mine, relatiile sanatoase unde se comunica liber fac sanatoasa viata si indulcesc moartea. Eu de frica mortii am inceput sa cuget la ea privind-o in față si ce credeti? Raspunsul a fost declansarea umorului si faptul ca mi-am dat seama ca pot sa-mi construiesc singura o atitudine față de moarte. Mi-am dat seama ca, cea mai buna metafora de-a intelege moartea e un banc. Ati vazut care e mecanismul unui banc: te ia intr-o situatie de te pune pe o pista gresita si dintr-o data se inverseaza situatia si se clarifica totul prin pretinderea ca ceva mare e mic (sau invers) si ca ceva important e o bagatela si invers. Aceasta joaca cu sensurile ne face sa radem si nu stim de ce, stiintific vorbind dar ideea e ca rasul e printre cele mai tari si misto comportamente si expresii psihologice din viata. Si cum spuneam, moartea face ca viata sa para un banc: ne nastem si suferim, ne elevam, invatam, muncim (chiar daca stim ca vom muri) ca si cand nu vom muri niciodata si intr-o zi hop, se termina totul stupid. Tot sensul dat de noi devine nonsens si cu asa se incheie o existenta. Drept urmare, faptul ca „intr-o zi o sa mor” e pastila perfecta cand viata pare de nesuportat.
P.S. presupun ca stiti ca postarea e inspirata de moartea Cristinei. Frumoasă si bună femeie a fost, poate ca ar fi putut trai mai mult, daca ea ar fi vrut, sau daca s-ar fi putut…dar n-o sa stim niciodata. Si chiar daca vom sti, nu mai conteaza. Fiecare om care moare ne da ocazia sa reflectam la moartea lui si sa ne luam de acolo un pic de intelepciune de „asa da” sau „asa nu”. Astfel ne programam creierul pentru propria moarte, prin atitudinea fata de oamenii care mor precum si prin internalizarea convingerilor care ne regleaza softul. Evitarea analizarii sentimentelor de doliu poate cultiva un pui de depresie parsiva, asadar nu evitati reflectiile de acest gen, cautati-va un prieten sau un psiholog si discutati ideile care se formeaza volens-nolens la moartea cuiva.