Fiecare din noi il internalizam pe #Dumnezeu inca din copilarie si-l continem mai grosier sau mai detaliat dupa cum parintii si bunicii s-au exprimat in gesturi, rugaciuni, precum si cata incredere au plasat in puterea rugaciunilor.
Daca in jurul ideii de Dumnezeu copilul acumuleaza pe parcurs alte detalii de forta pe care i le atribuie, creste avand reprezentarea lui ca pe un centru unic de forta dirijoare de univers. Maturizandu-se omul poate adauga si slefui imaginea si conceptul de Dumnezeu si poate ajunge sa creada ca e o entitate puternica, misterioasa, incomprehensibila dar buna, iubitoare si care vegheaza din ceruri si de pe peste tot non stop. Deasemenea sentimentul de prezență permanentă vie adaugata lui Dumnezeu il face o resursa uriasa pentru mintea si sufletul care gazduiesc aceasta reprezentare. Acest tip de minte cu un astfel de Dumnezeu internalizat, va permite practica rugaciunii cu putere transformatoare. Daca omul mai are si sentimentul curat de satisfactie si recunostinta ca a primit viata si ca merita sa fie fericit, un astfel de om va accesa prin rugaciune puterea proprie de vindecare si modificare de stare. Mai e necesar aici* sa nu fii personal suparat pe Dumnezeu pentru „nedreptatile” lumesti si sa-l consideri nedrept, capricios, preferential. Caci a avea sentimentul ca, de cate ori te rogi Dumnezeu e acolo si se conecteaza cu tine si-l stii iubitor si datator de viata , atunci iti vei declansa si mobiliza puterea de vindecare si transformare.
Deasemenea, daca te consideri de exemplu rau (si ai o constienta a raului personal) si-ti doresti sa fii mai bun si te rogi la Dumnezeu pentru asta, in conexiune cu Dumnezeu iți declari sincer „rautatea”, ti-o asumi, o regreti si misti lucrurile catre o noua bunavointa in care iti aprobi toleranță asumata si declansezi un proces de a manifesta noua bunatate sau mai degraba noua imbunatatire a ta ca reactie la lume, la altii.
Acelasi om, singur (de fapt cu sentimentul impotentei singuratatii) crede ca el unul nu poate fi mai bun, de aceea se roaga si se deschide la propria-i reprezentare cat si la ceea ce considera ca ar fi Dumnezeu precum si la locul unde-i plasat atotputernicul de mintea fiecaruia. Ceea ce am descris mai sus e o varianta functionala de rugaciune, consecinta unei internalizari curate si functionale. Evident „cate bordeie, atatea obiceie”. Din pacate la unii copii Dumnezeu e absent in casa, sau dimpotriva prea habotnicizat, sau mentionat la categoria „ai grija ca te bate si te pedepseste Dumnezeu”. Altii poate il internalizeaza curat dar au frica ca ei sunt defecti, pacatosi si nu au curaj sa se deschida sa fie in conexiune. Alti copii pleaca cu un Dumnezeu controversat (certuri pe seama lui intre mama si tata), avand conceptul imprastiat, faramitat sau neterminat si pasiunea pentru scoala si stiinta ii obliga de mici sa se lepede de Dumnezeu, ca sa nu le compromita si contamineze cultura. Unii chiar se simt datori sa-l impinga pe Dumnezeu la periferia constiintei, plasandu-l in zona gandirii magice si avand grija sa-l tina cat de departe pot de stiinta, ca si cum cele doua nu pot coexista.
De-a lungul timpului, am avut onoarea sa mi se deschida oameni in cabinet sa-mi incredinteze secretul lor despre Dumnezeu sau sa-mi redea cu acuratete evolutia lui Dumnezeu in ei de mici si pana la momentul discutiei mele cu ei. Am o colectie luxurianta de marturii si pot sa spun ca nimic pe lumea asta nu-i mai divers interpretat ca Dumnezeu. Iar arhitectura internalizarii lui Dumnezeu in fiecare om de copil pana la maturitate e o poveste fascinanta cu rezultate foarte variate si deosebite de la om la om.
In concluzie, ceae ce crezi despre Dumnezeu te reprezinta si iti descrie functionalitatea mintii si-a sufletului. Da, poti sa fi plecat din copilarie cu conceptul neterminat si poti sesiza ca ai diverse contradictii cu privire la el….dar azi esti mare si ai dreptul sa umbli asumat sa-ti scoti credintele sa le examinezi sa vezi de unde vine tensiunea si poti sa-ti upgradezi sistemul. E ceva intim si nu dai socoteala nimanui pe aceasta tema daca crezi ca Dumnezeul din tine (sau mai degraba reprezentarea lui) e nefunctionala. La unii functioneaza rugaciunile, la altii nu, sau nu prea. Si nimeni nu poate fi sigur decat cum e la el si ce functioneaza la el, la ceilalti nu.
Recunosc ca e multa incertitudine si la mine in jurul Lui, dar nu in sensul ca ar exista sau nu ci cu privire la anxietatea mintii logice care tanjeste sa stie ca sa inteleaga. Care e ăla care n-ar vrea sa stie exact ce e, unde e Dumnezeu si cum a facut lumea si de ce ne-a facut-o cadou noua, niste copii idioti aroganti si inteligenti. Nu pot sa ma gandesc la Dumnezeu comprehensibil si pe de o parte accept asta fiindca stiu si simt ca este, pe de alta parte nu pot sa nu fac ipoteze si sa-mi imaginez divers chestii care sa completeze ceea ce nu stiu. Ma linistesc cand imi dau seama ca aceasta incertitudine e pentru toti nu doar pentru mine si asa pot accepta ceea ce avem si pot avea incredere in El atata timp cat am incredre in mine. Stiu ca psihologii se feresc sa-si dea cu parerea despre Dumnezeu ca ar putea fi banuiti de neprofesionalism, ca si cum subiectul exista, ne rugam toti dar nu zgandarim subiectul ca nu e stiintific si ne facem de ras cu ipotezele amatoristice. Dar eu cred ca toti avem nevoie sa vorbim de Dumnezeu cu asumare, fara rusine, dar si fara sa blamam sau sa radem de diferentele dintre credinta noastra si a altora.