despre doliu

      Niciun comentariu la despre doliu

Vreau sa prezint aici o bucata de sedinta, pentru a face zoom pe o idee destul de comuna in doliu.

Prezint intr-un cadru mare cazul. O doamna care a inceput niste sedinte pentru „o evaluare a vietii” asta toamna si care a prins gustul analizei psihologice. „Imi dati piste noi de gandire si ma faceti sa-mi vad lucrurile altfel ”, mi-a zis dupa cateva sedinte cand i s-a imbunatatit mult somnul dupa ce am facut „procesul paturilor” si calitatea somnului in toate paturile din lume in care dormise.
Azi, femeia vorbea cursiv si eu o urmaream atent si relaxat totodata. Si observ ca s-a înecat vorbind fix cand spunea ceva despre sotul decedat acum cativa ani. Povestirea s-a rupt cand s-a inecat pentru ca si-a schimbat pozitia in canapea si mi-a spus ca se ineaca uneori dar nu des si ca se sufoca cand se ineaca asa cum o facuse azi.
-crezi ca e intamplator faptul ca te-ai inecat si sufocat exact cand vobeai de sotul tau?
-nu mi-am dat seama. Ah, da, acum ca zici tu. ( a fost putin ganditoare si incurcata, realizand acest aspect) Stii, acum realizez ca m-am inecat asa in masina cand vorbeam cu x, tot despre asta. Pai si ce sa insemne asta?
-in clipa asta nici eu nu stiu daca asta daca observatia mea are valoare de brainspotting sau nu. Vezi tu, un terapeut vede si aude un client si verbal si nonverbal. Verbalul fiind fluxul oficial si de suprafata care e dublat de nonverbal. Un brainspotting e o fluctuatie nonverbala sau ceva ce apare pe fondul verbalului, indicand o tensiune psihica sau o suferinta. E ca un vizor (pentru observator) catre o tema de suferinta. Cel care produce brainspottingul e cel care „scapă” un indiciu si cel care il observa il poate „folosi” sa te inteleaga para-empatic.
Ca sa ne intoarcem, te-ai inecat si sufocat vorbind de sotul tau si spui ca ti s-a mai intamplat.
-da, asa e, acum stiu sigur. Chiar si cand sunt singura, uneori mi se intampla asta cand mi-e dor de el.
-cum a fost doliul?
-(a inceput sa planga) …urat, mare, intens… Credeam ca am facut tot ce trebuie, dar acum realizez ca n-a fost asa.
-ai plans? te-ai plans? te-a sustinut cineva?
Plangand, mi-a spus ca n-a stiut niciodata sa ceara sa o sustina cineva intr-un anume fel.
-de fapt in ce fel?
….. a ridicat din umeri.
-sa rogi pe cineva sa „te țină”? (a dat din cap). Sa stai in suferinta sa fii in contact cu suferința, dar nu singura? ( a aprobat plangand). Am „ținut-o” eu puțin, preț de cateva respiratii si-am lasat-o cand am simtit ca se slabeste stransoarea. Apoi, m-am retras decent in fotoliul meu. Dupa parerea mea, sa o „țin” simbolic, e tot ce avea nevoie femeia, nu sa faca o descarcare emotionala.
-stii…. sufocarea asta, daca e sa o examinez….ca pana acum m-am facut ca n-o observ (!) desi realizez ca e ceva legat de ceva ca n-am acceptat. Ca n-am fost mai atenta la sotul meu si ca n-am observat lucruri la boala lui. ( si aici mi-a dat amanunte particulare pe care nu le mentionez) si a continuat sa se autocritice si invinovateasca cu privire la ce ar fi putut ea sa fi facut pentru el, asa cum fac toti cei care pierd persoane dragi de timpuriu. Am lasat-o sa vorbeasca si cand am putut prelua cuvantul m-am bagat:
-stai asa, sa ne lamurim. Sotul tau, a fost un om destept, da? ( a aprobat). Tu, asa cum spui nu ai realizat, dar el…..el de ce nu a spus nimic? crezi ca si-a dat seama ca e bolnav?
-da, sunt convinsa ca stia. Pe parcursul bolii nu a stiut cat de grav ar fi putut fi, dar in ultimul timp…..
-ce inseamna „ultimul timp”?
-ultima luna. Pana atunci fusese bine , doar in ultima luna progresase boala. A stiut dar n-a zis.
-ok, de ce crezi ca n-a zis nimic?
-(ezitand)….ca sa nu ma incarce?? ca sa nu ma sperie?? ca sa nu ma afecteze? ca sa ma protejeze??
-ok. Eu aud ce zici, ma intreb daca tu te auzi. Sotul tau a vrut sa nu te supere. Tu…..tu de ce nu ii respecti vointa??
A ramas perplexa uitandu-se la mine stupefiata.
-crezi ca asta fac, nu ii respect vointa?
-oricat de greu e de admis, ii vei onora numele si amintirea…daca respecti ceva ce-ar fi vrut el pentru tine.
-o….sa ma gandesc la asta (a zis bâlbâindu-se). Pana acum nu m-am gandit asa….
-exista o formulare pentru un anumit tip de suferinta si anume „as fi putut sa fac mai mult”, care se refera la dorinta de-a controla incontrolabilul. Sau as fi putut fi paranoica zilnic si-atunci as fi vazut la timp. Dar ce fel de viata e aia sa o traiesti paranoic??
Uneori cand viata ne obliga la a accepta o constatare dureroasa care vine din afara ta, dintr-o relatie, aceeptarea presupune sa te poti „deschide” acelei idei ticaloase si s-o lasi sa intre in tine. De obicei opunem rezistenta la a ne deschide la ceva neplacut, ba dimpotriva stim sa ne inchidem. A te deschide presupune curajul primirii spre integrare (sa lasi sa intre in tine) o veste, o idee, un gand tăios, dur, distructiv. Procesul de-a te obisnui cu ideea, de-a accepta e unul care dureaza, e disconfortabil, nasol, dar sanatos.

M-am lungit ca naiba, a iesit postarea cam lunga. (Parca tind sa le fac din ce in ce mai conținătoare postarile.) Cred ca-n discutia prezentata sunt elemente comune multor oameni. Invinovatirea si suferinta lui „as fi putut sa fac mai mult”, sufocarea (sau alt simptom), evitarea analizei simptomului, realizarea ca „credeai ca ai trecut peste”, dar n-o facusesi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.