Cand suna cineva sa ceara o programare pentru un copil, cer sa vad parintii mai intai singuri.
Majoritatea ezita sau accepta silit, fara sa se mobilizeze prea mult. Adica parintii vin cam speriati de a lăsa un strain sa-si bage nasul in intimitatea relatiei lor. Oamenii au dreptul sa se comporte asa si e rostul psihologului sa le explice de ce e optima interventia in acest mod.
Dupa ce aud problema copilului vazuta prin ochii parintilor, dupa ce aud cele 2 versiuni (uneori foarte diferite) ale mamei si ale tatalui si dau un feed back, abia atunci imi dau putin cu parerea.
Apoi, pun mare accent pe felul in care parintii anunta copilul ca il aduc la psiholog.
Daca deja ii spusesera, ascult varianta si o imbunatatesc putin.
Daca urmeaza s-o faca, le dau sugestii despre cum sa cheme copilul, cum sa deschida discutia, cum sa aiba grija la voce, ton, autoritate, optimism, sustinere, suport, etc.
Este foarte, foarte important cum pun parintii problema cand spun/ sugereaza/ anunță copilul ca îl duc la psiholog.
Exclus amenintarea lui cu psihologul! Exclusa varianta „mergem intr-o vizita”!
Exclus mesajul „esti varza, te duc si la psiholog”!
Perfect de acord cu dvs. dar ce te faci cand copilul vrea sa mearga la psiholog? Al nostru are 11 ani si vrea sa mearga la psiholog. Tind sa cred ca cea mai mare problema e scoala, nu sunt sigura. Poate fi moft sau chiar o nevoie?
Ce-mi recomandati?