santierul din oase

      No Comments on santierul din oase

Azi vreau să vorbesc despre unul dintre cele mai spectaculoase cazuri ale mele, spectaculos prin faptul că nu m-am întâlnit niciodată cu băiatul respectiv ( am lucrat doar prin telefon cu el si cu mama lui), dar mai ales despre curajul și puterea acestui băiat de a transpune cuvintele mele concret , facând din cuvinte și idei – os și mușchi și tendoane.
Mama lui, m-a căutat disperată în urmă cu câteva luni și am aflat atunci pe loc că fiul ei suferise o operație de alungire de os la picior și că avea mari dureri , având fiare și șuruburi în picior . Starea lui era deprimată, era nervos și fricos, nu voia să se miște din cauza durerilor iar nemișcarea în sine-l speria pentru că știa că are nevoie de exerciții.
L-am cerut la telefon și am avut o primă conversație cu un băiat care mi-a descris cu lux de amanunte situația piciorului și diversitatea durerilor ascuțite, arzătoare, grele, usturânde, dureri grele. Cum numai un copil poate să facă, a fost de acord să închidă ochii și să gasească în creier zona de unde mișca celălalt picior și mâinile și să creeze un semnal lumios care pleca din creier în jos pe coloană , care se bifurca simetric pe ambele picioare de la bazza coloanei spre în jos, până la talpi.
Apoi, după ce semnalul luminos funcționa în flux continuu , să respire și să miște piciorul cu fiare. A făcut așa … și a reușit !! Apoi , a continuat să alimenteze , să mențină și să susțină semnalul luminos, voința, respirația și miscarea.
Evident, am deschis un dialog între mintea lui și picior, care a fost întrebat, ascultat, alinat și încurajat.
La următorul telefon, deja făcuse progrese uriașe și glumind noi și vorbind despre misterele și surprizele creierului uman , i-am vorbit de posibilitatea ca mintea lui să creeze un psihofotoshop care să demareze un proiect uriaș de însănătoșire și vindecare rapidă și ușoară . A fost de acord, cu candoarea unui copil că își folosise imaginația în scenarii de frică dar că o puteam folosi la ceva mult mai nostim și mai interesant.
Practic , o dată la câteva zile trebuia să răsucească șuruburile care să depărteze osul încât să nu se rupă dar suficient cât să stimuleze formarea de țesut osos care să asigure alungirea. Bun. I-am propus să creeăm un șantier mintal, să formeze echipe și să participe la acest proces conștient. Ce credeți, am creeat un laborator unde se producea ciment elastic care se osifica după turnare, oameni care verificau nevoia de ciment la nivelul osului, chimiști care preparau exact formula și cantitatea și ingineri și muncitori care turnau cimentul, păzeau și comunicau între ei. Ba chiar, au apărut echipele de curățenie pe șantier și le-a făcut și barăci muncitorilor care lucrau în schimburi. El, era patronul care zilnic dădea mâna cu muncitorii și le mulțumea pentru munca lor iar el îi plătea.
Din acest nivel, băiatul a înțeles ce are de făcut și s-a pus pe treabă, ca să aud de curând că , e pe picioarele lui, a renunțat la cârje și apreciază din nou mersul. Să mergi pe piciarele proprii e un dar bun și trainic și numai cei care au fost greu încercați pot ști cât e de prețios de fapt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *