crima de la calarasi vazuta prin exeperienta mea

#crima_de_la_Călărași

„Unul dintre presupuşii autori ai triplei crimei din Călăraşi este chiar băiatul pe care bătrânii îl luaseră de la un centru de plasament.

Adolescentul fusese luat de aceştia de la orfelinat, de când era bebeluş, povestesc rudele.

Cei doi bătrâni l-au crescut până la 14 ani, când băiatul a luat-o pe căi greşite. A dat în patima drogurilor şi a devenit în stare de orice, pentru a-şi hrăni viciul. Cum nu l-au mai putut controla, au fost nevoiţi să-l trimită înapoi, în centrul de plasament.”

Cand lucram in dgaspc, am vazut sute de copii in plasament si multi copii adoptati.
Ambele forme de altoire a copilului la o alta familie sunt greoaie, complexe, insuficient intelese, superficial tratate si prezinta risc social.
Ia sa vedem de ce:
Sunt doua tipuri de copii vulnerabili: cei abandonati la nastere in maternitate si cei luati din familie din motive grave (un copil nu-i luat/scos din familie cu una cu doua, pentru o palma la cur sau 2 cucuie ci pentru chestii hardcore).
Ambele tipuri de copii sunt afectati psihologic in primul rand din cauza faptului ca ei ne vad pe noi cei care avem familie si nu suntem ca ei (in opinia lor) si-si pun bazele ca sunt anormali din start, asa cresc cu aceasta autoperceptie ca sunt altfel, mai gresiti si mai napastuiti. aceste lucruri sunt la nivel simbolic, nu e ceva ce isi face copilul premeditat. Acesti copii urasc si venereaza familia in mod ambivalent si au aceste sentimente fierbinti care le mistuie organele si le sfredeleste mintea.
Am vazut multe cazuri de copil luat in plasament in vederea adoptiei. Acest proces arata extrem de diferit de la un capat al relatiei si de la celalalt. Pentru copil e un soc de plecare de unde a stat pana atunci si e presiunea asteptarilor si chimia cu cei care-l vor primi (adultii de plasament), iar pentru adulti e „deschiderea” casei catre un nou membru, plus asteptarile lor (de obicei nerealiste si egoiste) fata de noul copil si fata de functionarea idealizata a familiei.
Va dati seama ca o familie sa ia in plasament un copil premergator exista discutii intre soti. Unul e cu ideea si celalalt cu agreerea ideii sau cu clocirea si respingerea ideii. Cel care o respinge emite si profeții idioate „las ca vezi tu”, „ai vazut ce-a patit x cu plasamentul”, „bagi sarpele la sân sa se incalzeasca”, „fa-te frate cu dracu pana treci lacu”. si totusi celalalt cu ideea il convinge pe sceptic pana la urma si aduce copilul. Si apoi incepe procesul de viata.

Oamenii au fost mereu naivi si au mizat pe faptul ca simpla intentie echivaleaza cu reusita actiunii. Asta fac si majoritatea indragostitilor, cred cu tarie ca daca isi iubesc partenerul=totul va fi bine. Si ca forta iubirii e ca un buldozer care niveleaza obstacolele vietii.

La fel cred si parintii de plasament ca daca isi doresc un copil sunt si pregatiti sa-l primeasca. E foarte ciudat cum confunda oamenii dorinta cu potența.

Ca sa nu mai vorbim de motivele si motivatia celor care iau un copil in plasament. Cuplul care face asta are interese in acest sens, lucru ok, dar isi fac niste asteptari si anume ei cred ca viata lor se va desfasura previzibil si ca la fiecare gest al lor va exista un raspuns normal si plauzibil al copilului. Apoi incepe cicaleala si critica copilului. Apoi incep indoielile parintilor ca ar avea ceva genetic copilul, in sensul ca „cine stie ce a mostenit si de la cine”, apoi se indoieste de sine ca nesimtind iubire fata de copil se tem ca nu au instinct (!!) matern sau patern (da, oamenii se tem si de asta). Apoi intr-o zi le zboara din gura „vezi ca te dau pe poarta afara, sau te duc inapoi de unde te-am luat”.

Ăsta e bulgarele care se mareste rostogolindu-se. ( in treacat si fara nici o legatura spun aici ca si in familiile naturale sunt inca multi parinti care ameninta copilul ca-l duc la protectia copilului si-l lasa acolo si-i explica detaliat cum il vor abandona acolo si-l dau la camin la orfani, aspect care e monstruos. Fie si o singura data, fie si in gluma aceasta idee poate face ravagii in viata unui om.).

Parintii de plasament (ca si multi parinti naturali) au asteptari ca copilul sa gandeasca ca ei si sa actioneze ca ei, din simpla motivatie ca ii iubesc. Cu cat doua persoane gandesc mai la fel, cu atat le e mai usor sa comunice, in sensul ca nu au de ce se certa. Si din iubire, un parinte sau ambii tind sa-si formeze copilul ca pe el insusi ca sa se poata intelege intre ei si sa se iubeasca din aceasta formula. Numai ca „formula” netezirii de caracter presupune deformarea copilului si nerespectarea diferentelor si pierderea oricarei sanse de intelegere reala intre ei.

Parintii formatori ( prin deformare) „muncesc” la copil sa-l faca dupa chipul si asemanarea sa….din iubire de fapt. Stiti ca drumul spre iad e pavat cu intentii bune. Asa si parintele care sculpteaza la copil razuind orice iesire in evidenta al oricarei trasaturi altfl si lustruieste copilul sa fie neted si lucios social, crezand ca face bine si face asta cu toata convingerea ca pedagogia iubirii permite modelarea copilului dupa bunele sale intentii. Cati adulti nu-mi spun cat i-a costat bunele intentii ale maica-sii sau ale tatalui. cate asteptari au produs, cat li s-a scos pe nas, cat li s-a reprosat ca sunt niste tradatori nesimtiti pentru care ei, parintii au muncit si s-au sacrificat si ei, copiii sunt niste nerecunoscatori.

Acesta e nivelul de asteptari-presiune-dezamagire-tensiune in casa in care copilul fuge sau e alungat si ia cu el toata ura. Ura care e de fapt fost iubire intoarsa pe dos. Da, ura e formata din iubire si respingere, din dorinta de a fi acceptat de celalalt si din perceptia ca celalalt nu numai ca nu te vrea dar te si respinge si impinge departe de el. Forta iubirii care te impinge catre cel iubit, plus forta in sens invers de la cel iubit de respingere te blocheaza si ramai tintuit in ură. Ura tine de cald celui care o simte pentru ca arde intr-una, are autocombustie in nevoia de iubire si existenta ei motiveaza actiunile celui ce-o simte.
Ura face un iad din experienta interna a unui copil si adolescent care e respins pentru ce este el si certat pentru ca nu poate fi ce-si doreste parintele. Aceasta e formula in care se formeaza „nebunia” revendicarii dreptului de-a fi in lume asa cum esti si pozitia de „care pe care” cu societatea, cu viata si cu cei care au promis sa-ti fie parinti si apoi te-au zvarlit. Cam ăsta ar fi contextul in care se cloceste o crima pasionala din ură si razbunare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *