Gandeste-te la o persoană care te-a făcut să suferi. Ia o hartie si scrie-i ce-ti trece prin minte. Ia o pauză, mergi la fereastră si priveste cerul cu mâna pe inimă. Cand inima bate normal, revino la ceea ce ai scris si citeste din nou. Rescrie iar încât sa nu conțină niciun repros ci doar explicatii si confesiuni despre tine cu rol de lămurire.
Daca poti sa faci exercitiul devii mai constient si posibil mai emapatic.
Exemplul de mai jos e pentru o persoana anume cat si pentru restul lumii :
„sufar si te detest! m-ai mintit atatia ani”
E oficial, am recunoscut (poti gandi vazand ce-ai scris).
Ok, hai sa te lamuresc, cum zice viki. Uite cum sta treaba: chiar te-am iubit. Si chiar te-am crezut si chiar am crezut in noi. Desi am avut semne ca minti, n-am vrut, n-am putut sa le cred. Desi, nelinistita si trista am fost. Ti-am fost aproape, am facut eu ce n-ai putut face tu. Te-am admirat, te-am protejat. Te-am scuzat. Am vorbit cu tine in gand de un milion de ori si-n gand mereu spuneai lucruri frumoase, suportabile. Si cand am aflat ce-am aflat, am realizat ca am trait intr-o bula. E crunt sa te trezesti la realitate dupa ani de minciuna. Mi-e rusine de mine. Am avut energie sa fac ce faceam cat in mintea mea era varianta fara minciuna. de unde mai iau eu energie acum? Ce fac cu mine? ce fac cu noi? Am crezut ca te cunosc dar nu te cunosc deloc? Cine esti? Cine mai sunt eu, ce mai este „noi” daca tu esti altcineva? Nu stiu daca voi putea accepta vreodata ca am trait o iluzie, eu. Tocmai eu.