Sa va impartasesc unul din cele mai importante moduri de-a fi si de-a face lucrurile. Atunci cand facem ceva, orice, cand suntem intr-un proces sa punem accentul pe bucuria de a fi in proces astfel incat din aproape in aproape sa ajungem la capat si sa ne bucuram de orice rezultat am avea.
Ca sa fiu sigura ca ma fac inteleasa, prin proces ma refer la o actiune in etape, de exemplu sa merg la sala sa slabesc, sa redecorez o camera, sa citesc o carte, sa-mi schimb dieta.
Fara sa fim constienti, la noi (aka Romania), traditional e sa te bucuri numai la final de proces dacă ai un rezultat bun si s-a incheiat totul cu bine.
Mie imi sună inca in memorie ecoul vocilor unor profesori care spuneau manierist „fă treaba bine si pana la capat” si intretineau mitul „lucrului bine facut”. Acel fucking lucru bine făcut m-a facut sa fiu un tremurici la scoala si sa fiu teribil de nesigura pe mine si nu numai pe mine ci pe majoritatea copiilor.
Cum ar veni, la noi e traditia zgârceniei bucuriei cand faci ceva, adica mai intai incepi „ceva”, faci-faci-faci si DOAR DACĂ ai dus pana la capat treaba si a iesit perfect, ai dreptul la un bravo si felicitari. Cea mai mare tampenie ever aceasta maniera.De ce? Pentru ca, orice lucru nou pe care il facem, il facem stângaci prima oara si destul de naiv, fie ca e vorba de scris, vorbit o limba straina, fie ca e primul cozonac sau cand un baiat se barbiereste prima oara, etc
Si daca facand pentru prima oara ceva avem langa noi un gardian care ne priveste dur si critic, traim nasol experienta pentru ca, cui naiba ii place ipostaza in care tu faci ceva stangaci (in sesnul de nepriceput), ti-e rusine, ai emotii ca te faci de rîs, ai emotii ca esti privit, ai emotii pentru ca ai emotii, ai emotii pentru ca ai vrea ca totul sa-ti iasa perfect etc
Oamenii care si-au inceput viata asa ca si copil, “facand si tremurand” si-au declansat perfectionismul. De ce?Pentru ca un copil inocent cand incepe sa vrea sa faca ceva (un desen, sa coloreze, sa manance singur etc) daca i se spune „vezi ca ai gresit! trebuia invers!” , “n-ai făcut bine”, copilului ii scade brusc toata coloana de energie care ii uneste mainile cu ochii si cu atentia si dă mititelul sa se retraga. Practic ti se tufleste energia. Dar daca mama sau educatoarea ii spune „nu te lăsa! mai fă o dată!” , copilul se incordeaza (placerea dispare) se concentreaza si cu efort poate face ceea ce avizeaza mama. Si uite asa, in loc sa fie lasat sa utilizeze creierul in experiență prin centrii nervosi ai curiozitatii, explorarii, exprimarii, descoperirii, mirării deci ai placerii, copilul mustrat ca greseste isi acceseaza alti centri neurologici : incordarea, atentia concentrata, ambitia, frica de esec, voința forțată si astea toate sunt percepute ca nesiguranta si efort.
Dar,daca,la inceputuri, in copilarie copilul ar fi incurajat cu bravo doar pentru ca se straduieste ( se implică, coopereaza) si nu pentru rezultat…..nu credeti ca copilul va avea mereu initiativa de-a vrea sa faca ceva si de-a lua bravo-uri mereu? Si cum credeti ca este un creier din punct de vedere executiv atunci cand face ceva cu palcere si fara presiune? Ei bine, creierul invata singur din experiente repetitive daca nu-l preseaza nimeni.
Dar, pentru ca atunci cand eram copii nu aveam de ales si pentru ca trecutul este consumat, orice adult chiar si in prezent poate REÎNVĂȚA sa faca lucruile altfel, adica sa se bucure de proces si nu sa astepte finalul ca sa se poata bucura.
Sa va dau un exemplu: mi-am propus (cu greu) sa merg la sala si sa schimb dieta, dar am reusit sa-mi iau acest angajament. Evident ca am facut asta ca sa slabesc si ca sa franez imbatranirea.
Dar, nu astept sa slabesc ca sa ma bucur pentru ca m-as enerva teribil pana atunci si cel mai probabil ca as urî sa trag zilnic de mine ca sa bifez ziua.Ei bine, chiar daca imi doresc sa slabesc si sa fiu Miss 50+ (glumesc) , ma bucur zilnic ca:-am reusit sa-mi doresc emotional asta-ca mi-am luat angajamentul fata de mine-ca-l pot respecta-ca mi-am gasit kinetoterapeutii perfecti pe care eu ii fac ideali pentru ca ii iubesc-ma bucur ca zilnic imi misca fundul si merg pe jos pana la sala si inapoi-ma bucur de ce vad pe strada–ma bucur de fiecare zi ca pot sa fac toate cele mai de sus si chiar daca rezultatele n-or fi alea visate si fantezate, eu tot ma bucur ca fac chestii pentru mine care imi antreneaza tot ce sunt eu, de la leneș la filozof.
A te bucura de a fi in proces seamna cu intelepciunea aia mare „calatoria e mai frumoasa ca destinatia”, ceea ce inseamna ca secretele astea care fac viata buna sunt de cand lumea si pamantul.
So, sa stiti ca aceasta manieră (de bucurie de-a fi in proces) vizeaza perfectionismul, adica il demasca si-l poate scoate din mindset. Din cate stiu, multi s-au trecut pe perfectionism inca de cand erau mici, dintr-un mecanism de adaptare la exigentele familiei.
Pentru mine, inclusiv scrisul pe facebook e parte a bucuriei de-a fi in proces, referindu-ma la proces ca la intreaga-mi viață.