Azi am facut prima sedinta cu o fetita de 7 ani jumatate. Stiam de la mama ei ca este foarte fricoasa, plange des, ii e frica de scoala. Mama ei a stat la sedinta dar am convenit sa nu se amestece, deoarece vorbeste mult si repede. Fetita statea dreapta ca de lemn, incordata, cu fața crispata si in general era un pachet de emotii, senzatii iar ochisorii ca doua boabe de piper incandescente in care era si frica si curaj si curiozitate si autocontrol exersat. Dupa ce-am facut noi un mic dialog, i-am cerut voie sa merg langa ea si s-a panicat dar, mama ne-a ajutat dandu-ne binecuvantarea, intarind ca e ok.
I-am zis fetei sa se uite in ochii mei sa se hotarasca daca crede ca sunt rea sau buna si m-am lasat examinata.
-sunteti buna…
-uhu, am respirat usurata si i-am multumit si i-am zis ca si eu am avut emotii cu privire la ce va crede ea despre mine . A ridicat sprancenele si a zambit amuzata. Vad ca ti-e greu sa vorbim, vrei sa ne ajute mama? A dat imbujorata din cap.
Mama ne-a pus repede la curent ca, ii e frica de Domnul. Ca ei i-a fost frica si la pregatitoare dar ca acum in clasa a intaia e terifiata si ca i-a spus „domnului” ca o duce la psiholog . (!)
-oookkk, hai sa vedem cum si de ce ne-ar fi frica de domnul. Ai sti sa-mi zici ca sa inteleg? S-a gandit si nu a gasit cuvinte. Am zis ca e cazul sa o ajut, fara sa ii sugerez. (de ce-am facut asta, pentru ca sunt de la sat, au asteptat de 2 saptamani programarea si nu cred sa aiba in plan vreo terapie sau o strategie anume. Mama ma informase ca dorea o consultatie si „sfaturi”. Da, stiu, psihologii nu dau sfaturi. Dar eu sunt si clinician iar clinicienii pot face multa psihoeducatie si pot aborda problemele cat omul sa plece din 2-3 sedinte cu un „ceva” functional.)
-hai sa vedem cum e in clasa la tine! aveti banci, scaune? A aprobat. Aveti tabla sau nu? A zambit si aprobat. Voi stati in banci si domnul la catedra sau in picioare. Asa e? A aprobat. bun. Copiii sunt toti cuminti sau unii se foiesc?
-unii fac galagie….
-aha. Tu…faci galagie?
-…nnn..nu. Sunt cuminte.
-te cred! Domnul ridica vocea la cei care fac galagie?
A stans din ochi, a inceput sa respire greu, s-a incins brusc si a inceput sa planga.
Mama, panicata : nu mai plange mai mama, ti-am zis ca nu are rost sa plangi?
-ia sa stam putin. II zic la fetita: vezi ca doar te cuprind in brate si respir langa urechea ta si tacem putin. Asa am facut, am stat vreo 10 secunde. Apoi, am vorbit calm si lent, foarte lent, abia rosteam cuvintele, as vrea sa te uiti in ochii mei, Tot calm, cu ochii in ochii fetitei am zis : vezi ca ii zic mamei ceva. Doamnă, cam cum fac eu cu ea, rar, calm si incet asa facem si acasa. M-am uitat la fetita cateva secunde pana am zambit timid si mi-a zambit si ea. Apoi i-am zis, uite iti iau manuta ta dreapta, inchizi ochisorii si pui mana pe inima, apesi pana o simti cum bate sub manuta si ii zici in gand „te iubesc, ne linistim, respiram din burta”. Deschide ochii si uita-te cum eu o sa respir adanc si apoi oftez si dau afara aerul si grijile din stomac. Am facut eu o data si apoi si ea inca odata cu mine.
…………………………………………………………………………………………………….
Intre timp, corpul fetitei se imuiase, statea firesc si incepuse sa fie prezentă.
-ai auzit cum i-am zis mamei sa faceti acasa? Sa te țină in brate sa iti respire langa ureche, tu tii mana pe inima, apoi te uiti la mama pana zambeste sincer una din voi, iar cealalta ii raspunde. Vreti sa facem o repetitie, sa te vad cu mama? Au facut amandoua exercitiul slowmotion, cu incetinitorul, cum am zis.
-eu nu o lasam sa planga zice mama.
-va cred, dar uneori e ok sa plangem daca ne vine musai. E ok sa ne controlam la scoala, la magazin dar acasa plangem dar nu ne transformam in plangacioase. Fetita a zambit. Zic, te cred esti bucuroasa ca ti-am dat permis de plans. Au ras amandoua.
-cum facem cu domnul?
-nu stiu (fetita voioasa a inceput sa vorbeasca vioi dintr-o data). Mi-e ca-mi vine randul!
-nu inteleg? cum sa-ti vina randul??? va ia pe rand?
-(iar sovaiala, iar seriozitate, iar frica- zic hai esti cum mine. Fa curaj din inima pune mana pe ea si zi-mi) Isi face curaj si zice gatuit, cu ochii in jos. Ne zice „vezi ma ca o iei si tu. Va vine randu la toti. Atunci mi-e frica si tremur rau.
-adica tu crezi ca domnul urmeaza sa te bata? A aprobat.
-stai asa. A tipat la cineva din sensin, degeaba?
-da…nu… S-a incurcat.
-stai. A tipat la copii care deranjeaza ora sau fac ceva gresit intentionat? A dat o palma cuiva cuminte?
( Da, stiu, n-ar trebui sa se tipe la copii ca e bullying, n-ar trebui amenintati si loviti copii, da stiu dar eu nu ma voi duce ca justitiarul copiilor intr-un caz din cabinet. Fac asta cand ma duc la proteste, by the way! Unui copil ii mosmondesc situatia, mizand macar ca invatatorul e „corect” si nonagresiv macar cu copilul cuminte. )
-ai vrea sa vorbeasca Viki cu domnul la telefon sa il rugam (!) sa-ti promita ca nu iti va veni randul si ca nu vei lua bataie??
A inceput sa aprobe din cap cu o bucurie care ii lucea in ochi, cu speranta copilului curat care crede in minuni. Da, stiu, nu am voie sa fac ceva dupa cabinet si de obicei scriu „scrisoare psihologica” ca sa pun pe hartie ceva ce ar putea ajuta un om, dar voi vorbi la telefon cu domnul sa il determin sa faca gestul care conteaza: sa ii gireze ca ei nu ii vine randul si ca nu o va bate niciodata. Ca daca se va intampla …(…!….!!!!) !
Am recapitulat cum sa vorbeasca una cu alta si cum sa faca acasa mama, tata si ea.
Mai aveau o problema(!). Au in „casa mică(!)” o bunica la pat care vrea sa o vada si ea fuge de bunica. Trec peste amanuntele in care eu am facut atat pe lupul cat si pe scufita rosie si am convenit sa mearga cu un servetel umed in mana sa-l tina la nas cand miroase bunica sa vorbeasca cu ea si sa miroasa servetelul, spunand ca e racita si ca are teme de facut.
Au fost foarte bucuroase ca au plecat cu solutiile de rigoare, care nu-s cine stie ce:
-sa o tina in tacere in brate
-sa respire amandoua
-sa se uite ochi in ochi in tacere pana zambeste una
-sa tina mana pe inima sa ii vorbeasca in gand
-sa foloseasca permisul de plans cand e musai
-sa foloseasca servetelul parfumat cand merge la bunica
Oameni de la țară care vin la psiholog. Oameni. Toti avem lacrimi si emotii si inimi care bubuie fie ca suntem de la oras sau de la tara, multi avem „domni” care tipa ca ne vine randul. Suntem la fel. Numai ca avem nevoie sa ne ținem in brate si sa ne simtim si vorbim inimilor.
P.S. nu ne apucam aici sa ne oripilam de domnul. Nu am eu puterea sa iau calul si sabia dreptatii sa ma duc in toate satele din lume ca apoi sa trec la oras. Dar un telefon tactic voi da. Sa-mi tineti pumnii, voi vorbi cu „domnul”.
Viki, te rog sa mi povestești/ sa ne povestești care a fost abordarea ta cu ” domnul” si reacția lui. Ma bucur ca te ții de cuvânt si nu doar așa i ai spus fetiței ca vei vorbi cu el… Accepți si scoici sau numai pietre 🙂 (e Vb despre aleea internațională de la casa ta :))
o sa va spun. voi vorbi maine sau poimaine cu el, cand imi trimite mama nr lui ca nu-l avea. Da, accept si scoici, fireste.
Daca acccepti si scoici, atunci iti voi trimite si eu unele culese de pe o plaja din Australia. Multumesc mult pentru impartirea asta de bine pe care o faci.