Ieri am facut o sedinta cu o femeie careia i-am cerut acordul sa scriu ceva din ce-am discutat si ea a acceptat sa scriu din prelucrarile noastre.
Ca sa intelegeti in linii mari despre ce e vorba, am lucrat cu aceasta femeie cam 1 an in urma cu 7 ani pentru somatizari si atacuri de panica. In urmatorii ani, a venit anual la cateva sedinte unde discutam in linii mari evenimentele din viata ei.
Tot timpul cat am lucrat cu ea, a functionat foarte deschis si productiv, cu o singura limita: teama ca e ceva in neregula cu plamanii ei, precum si teama ca daca ar face respiratie abdominala i-ar plesni ceva. Cumva ea s-a ferit si-a ocolit in tot timpul asta ideea de a face respiratii ajutatoare si a compensat prin alte comportamente: si-a facut persoane de sustinere (oameni cu care sa stea sau pe care sa-i sune in caz de atac de panica), plans, curatenie, etc.
Recent i-au revenit atacurile, ele fiind in legatura cu doliul (nu e necesar sa dau explicatii aici).
Hotarata, a reluat sedintele si mi-a relatat cu lux de trairi atacurile de panica. Incepe cu una din senzatii: ameteala, lipsa de concentrare, senzatie de lesin, teama de lesin, respiratie care nu mai poate fi dusa pana la capat, senzatie de sufocare in propriul corp, neliniste, disperare, furie si frica. Gandire catastrofizanta si lipsa de incredere in sine precum si desconsiderarea sanselor de „a se controla”. Sentimentul ca viata intra in deriva si ca viitorul e ingustat, teama ca oamenii din viata ei o vor parasi. Rusinea de a se fi repetat iar si iar relatand sustinatorilor simptomele si rusinea de a cersi asigurari ca va fi bine, ca nu are nimic.
Reluam sedintele. Sedintele cu cei cu atacuri de panica sunt putin diferite, ies ca sedinte stand up, improvizand discutii si tehnici. Spre deosebire de alte probleme, clientul cu atac de panica se grabeste, se considera o urgenta, este nerabdator cu explicatiile, nu se poate concentra si de fapt ar vrea o magie si daca s-ar putea (!) sa locuiasca cu terapeutul in cabinet pana ii va trece totul. Oamenii vor sa treaca peste, sa scape de ele, sa fie iar cum au fost inainte. Cand le spun „este util sa le intelegem mai bine sa putem afla conditiile in care le faceti precum si care este sensul lor”, nu intampin o privire bucuroasa de vestea ca trebuie sa le analizam. De la oameni din privire vine mesajul plat„ nu prea ma bucur sa le analizez si sa vorbesc prea mult despre ele, dimpotriva vreau sa le uit”. Oamenii ma roaga cu ochii sa nu ii chinui prea mult cu explicatiile si nici cu sondarea dupa gasirea cauzei.
La multi oameni care au venit suficient de devreme la cabinet dupa manifestarea atacurilor, simpla prezenta in cabinet, ventilarea, capatarea unor tehnici ajuta putin si oamenii pleaca lasand la jumatate treaba inceputa, adica nu mai au nici rabdarea, nici banii si nici interesul de „ a rascoli lucrurile” sau de „ a despica firul in 16”. Deseori oamenii nu „aud” ca partea interesanta si importanta se afla sub atacurile de panica. Oamenii aud ce vor sa auda sau ceea ce sunt pregatiti sa auda.
Si cum am spus, am reluat sedintele pentru ca atacurile de panica au revenit in forta. Am reluat discutiile despre context, am ascultat amanuntele si ideile mintii despre panică cu privire la… panica. Un fel de aoleo, de ce naiba nu mai scap de astea niciodata? Apoi ne-am intors la ceea ce poti face practic. Ca in metafora in care, daca te pierzi intr-un oras nu te ajuta sa-ti spui „totul va fi bine” ci la modul practic sa regasesti cu ajutor de la trecatori sau cu harta obiectivul de care te-ai pierdut. Daca te ratacesti, te vor ajuta indicatiile si punerea in practica a lor.
Si am pus din nou accentul, ca si in celelalte dati, pe ideea de calm in momentul declansarii atacului de panica versus varianta in care sa te sperii de senzatii. Sa fii martor la ceea ce simti in corp ÎNDURÂND calm dar cu incredre ca, respirand si decontractand muschii va trece mai repede.
Dar, (!)
ca sa te comuti de pe vechea varianta de agitatie si disperare ai nevoie de un FIE CE-O FI, sa faci lucrurile altfel.
Ei si ieri, plangand si razand femeia cu care lucrez mi-a povestit „eram in pat cu sotul si m-a luat iar atacul de panica. El mi-a zis somnoros sa nu ma mai ridic sa ma agit ci sa-mi amintesc ce mi-a zis terapeuta si sa aplic. Si-am ramas si am indurat calma si lucida ce simteam, mi-am masat usor gatul care se stransese si am expirat fortat si tusit pana mi-a mai dat drumul. Si m-a napadit o bucurie mare, nejustificata cum stateam eu in pat hotarata sa rabd fara sa ma mai agit. Am adormit si cand m-am trezit m-a apucat iar bucuria si increderea in mine, de parca facusem cine stie ce. Si la micul dejun, a dat sa ma ia iar, dar am stat concentrata pe mancare dandu-mi seama ca pot respira pe nas in timp ce mananc. Mi-am dat seama singura, ca o revelatie ca de cate ori mancam in starea de atac respiram pe gura si aveam senzatia ca ma inec. Ieri mancarea mi s-a parut mai buna , parca i-am simtit gustul pentru prima oara dupa mult timp. Am facut lent acele respiratii progresive cum m-ai invatat, nemaifiindu-mi frica de tuse ca pana acum.”
Saptamana trecuta femeia respectiva a avut un consult la pneumo, asa cum ne-am inteles amandoua, ca sa evite frica ca are ceva medical. A pus intrebarile medicului care i-a facut toate testele posibile si i-a dat asigurarile ca e sanatoasa tun.
I-am cerut voie sa ma lase sa scriu pentru ca-mi place sa scriu in jurul unor cazuri reale pentru ca in aceaste cazuri reale e un potential natural de credibilitate. Va dati seama ca eu as putea sa scriu kilometri de consideratii despre atacurile de panica dar simt ca tot mostrele de viata si traire sunt cele mai convingatoare si folositoare altora.
Asadar, cei care doriti a va inspira din aceasta postare, reflectati asupra cuvintelor scrise cu litere mari. Dar si pe filigranul gandurilor si sovaielilor din minte despre ceea ce ti se intampla. Intre neputinta si curaj e o linie foarte fină si daca reusesti sa treci linia si sa constientizezi asta, ti se deblocheaza multa energie sustinatoare si putere interioara.