O bucatica dintr-o terapie
Fac sedinte cu o femeie care prezenta general vorbind „stari proaste, panica, anxietate, somatizari multiple”. Azi am facut o sedinta foarte productiva, suntem cam la a 8-a sedinta. Are copil de gradinita agitat, neascultator in ciuda eforturilor ei.
Discutam despre recastigarea autoritatii, despre detalii importante cum ar fi vocea si fermitatea gesturilor. Pun accentul pe scoaterea panicii din reactiile ei.
Si o las sa-mi spuna ce s-ar putea intampla rau de este atat de panicata, asa cum singura a recunoscut ca este. Mi-a marturisit ca ii este frica sa nu pateasca ceva in special sa nu-l loveasca o masina, ei locuind in preajma unei sosele.
Am stabilit sa-l ia de manuta si sa treaca impreuna strada in mai multe randuri si sa comenteze experientele, cat si sa-si propuna amandoi sa observe alti oameni cum procedeaza cand trec soseaua. Sa-l investeasca pe el sa hotarasca cand se poate traversa, dupa ce va descrie soseaua.
Apoi, la capitolul recastigarea autoritatii pe care o mama trebuie sa o aiba si sa o foloseasca la nevoie, am anticipat amandoua ca el va fi frustrat daca isi va pierde libertatea de a face ce vrea el, fara sa respecte reguli. Ajunse aici, femeia a recunoscut ca se teme de plansul copilului si ca ea nu se poate stapani. Pentru pregatirea si antrenarea reactiilor, am stabilit amandoua sa capteze audio cu telefonul unul din momentele in care copilul oricum plange. Sa ascultam impreuna plansul de nervozitate cu care o santajeaza. Am stabilit amandoua ca exista nuante diferite intre plansul de durere, cel de frica sau cel de santaj. Si am stabilit ca, daca va plange inutil pe fondul de a fi supravegheat, iubit, neabuzat, respectat, acela nu va fi considerat un plans periculos ci unul educativ. Mama zice:
-nici nu-i nevoie sa-l inregistrez sa-l ascultam amandoua, ca si simt cum ma ia !
-ce te ia?
-starea! starea de caldura din stomac care urca si frica ca o sa lesin. Si durerea de cap. Si o panica groaznica. Imi bubuie inima si transpir.
-mm, pare foarte exersata starea asta, zic eu. De cat timp o ai?
-de cand am copilul…ba nu, o sa radeti poate dar mi-am amintit acum ceva.
-o sa rad doar daca vei rade si tu, si asta va fi ca radem impreuna nu ca rad de tine. M-ai facut curioasa!
-pai. Am avut un catel (o sa-l numim Miki, fictiv) pe care l-am iubit ca pe ochii din cap pentru ca el era confesorul meu. Am fost foarte fricoasa in copilarie si Miki era sprijinul meu, cu el rezistam.
-din moment ce am ajuns la Miki plecand de la starea cand plange copilul, hai sa vedem care e legatura.
-da, bine. S-a imbolnavit rau cand aveam 15 ani, oricum era batran, il aveam dintotdeauna. El tragea sa moara, doctorul mi-a propus sa ii faca injectie sa-l adoarma si nu am vrut. Eram la scoala cand a intrat in coma si m-a asteptat sa moara in bratele mele. Cand am venit l-am luat in brate si a murit si eu nu credeam ca e mort. A fost groaznic, atunci am simtit prima oara starea asta (ce chestie!) la fel, la fel; cu ceva care urca din stomac, bataile inimii, durerea de cap.
S-a lasat o liniste si s-a pus pe plans. Am lasat-o sa planga putin.
-i-am facut mormant si nu l-am uitat niciodata.
-te cred si pare inca foarte tragic dupa atatia ani. Azi ai alta varsta si daca te uiti cu ochii de azi la reactia ta de la 15 ani, pare justificata. Dar….nu crezi ca ăla e doar momentul lui Miki, care a fost reactia varstei cu jalea pierderii aliatului? As vrea sa te intreb ceva, Miki intelegea ce-i vorbeai, ca spui ca era confesorul tau?
-tot, intelegea tot, tot, tot. Ii vorbeam ca unui om si ma intelegea mereu.
-bun, deci daca il luam in calcul ca pe un suflet cu care puteai dialoga, crezi ca daca l-ai fi intrebat cum ar fi vrut sa fi dupa moartea lui, ce ti-ar fi zis?
-sa nu-mi fie frica, ca el ma invatase sa nu-mi fie frica si sa am incredere in mine. Intotdeauna daedea fericit din coada cand aveam incredere in mine! ( i se luminase fata cand spunea asta).
-ti-as sugera sa-l folosim pe Miki. Cand plange copilul si starea incepe sa se porneasca, ai putea sa-ti amintesti ca a fost starea lui Miki si gandul la el sa te readuca la curaj si incredere in tine??
-cred ca s-ar putea sa mearga.
Plangea zambind amestecand lucrurile cu Miki, cu 15 ani, cu copilul si cu dorinta sa se delimiteze de starile care o sicanau.
-da, zice femeia, chiar cred ca le voi separa, acum deja mi-e clar asta. Miki, stiam eu ca ma poti ajuta toata viata. Sa nu razi de mine dar uneori mi-am imaginat pe Miki ingeras ca imi ocroteste copilul.
-da, putem utiliza asta dar sa te scoata din stare sa ramai lucida, de trecut strada tu il vei invata pe copil. Nu ingerasul Miki. (suspin de usurare)
-ma simt ciudat de bine. Un pic ametita dar am senzatia stranie ca voi reusi sa raman calma daca plange fara o nevoie reala copilul. wow