Acesta este o postare despre povestea unei femei curajoase, care mi-a dat permisiunea azi sa scriu despre ea, vazuta prin ochii mei.Aceasta femeie m-a cautat in urma cu aprox 3 ani si in toti acesti 3 ani n-am facut decat vreo 5-6 sedinte. Nici nu poate fi vorba de terapie cat de niste sedinte intense, concentrate care s-au dovedit a fi foarte eficiente, daca masuram eficienta cum trebuie.
Ca sa vedeti ce mult inseamna cand se intalneste energia unui help indreptata catre sursa de ajutor si felul in care o intentie bine tintita aduce transformari majore, va voi relata cazul vazut din avion. Practic vorbind, la prima sedinta facuta telefonic, am aflat situatia pe scurt a Ioanei (n-o cheama asa, dar asa ii zicem aici). Casatorita cu acte in regula cu un domn dintr-o țară din UE, avand 2 copii minori si un job fara plata la firma sotului ei, o micuta afacere de familie. Daca la inceput lucrurile au fost ok, cu timpul sotul a inceput sa bea, sa fie gelos preventiv si sa-i controleze intreaga viata, astfel incat Ioana a ajuns sa simta ca este depersonalizata si ca traieste ca si cum ar fi fost in cusca. Acasa crestea copiii si tinea gospodaria si dincolo de asta tot restul timpului mergea la firma sotului unde facea de toate de la curatenie la contabilitate primara, fara salariu, fara bani proprii si fiecare cheltuiala trebuia autorizat de actre sot care tinea socoteala fiecarui banuț cheltuit de la mancare la haine si mi-a spus ca abia isi pusese niste banuti (putini deoparte sa faca 1-2 sedinte de terapie fara ca el sa stie).
Practic ea mi-a descris un model de familie disciplinata, avand de toate dar fara excese, fara distractii, fara concedii si cu multa critica, dascaleala si supervizare din partea sotului. Intreband-o ce dorea de la mine….mi-a zis ca nu stie exact, ca voia sa spuna cuiva care sa-i zica ce sa faca, sau cum sa faca lucrurile. Nu-mi mai amintesc azi exact ce-am vorbit cu ea, dar ideea e ca eu (si nici un alt psiholog) nu-i poate spune unui om ce sa faca dar nici nu poti sa desumfli un om cand te intreaba inocent ce are de facut, pasandu-i problema inapoi si spunandu-i ca „psihologul nu dă sfaturi”. Propriu-zis nici sfaturi nu poti da unui om dar nici nu i-o poti spune franc intr-un moment in care vorbesti cu un om care traieste prima lui experienta de-a vorbi, cand acelui om i-a trebuit mult curaj sa vorbeasca cu cineva care se pricepe la problema lui.
Nu mai stiu exact ce-am vorbit atunci, cert este ca stiu ca am convenit amandoua ca ea traieste un stockholm in toata regula, bine impachetat intr-un concept de familie „traditionala, clasica unde conduce barbatul si femeia trebuie sa fie supusa”. Am mai inteles ca ea nu-si permite decat o sedinta din cand in cand si din perspectiva banilor dar si din perspectiva timpului furat din orarul ei strict in care ea trebuia sa fie tot timpul undeva anume.
Am asigurat-o ca ii voi tine bine minte povestea si ca, o sa ne intalnim la cate o sedinta din cand in cand. La urmatoarele sedinte mi-a povestit pe scurt ce traia, si-a ventilat durerea si mi-a descris o viata dura si fara bucurii si sentimentul de neajutorare invatata, precum si-al unui vieti searbade si ratate.
Eu am militat pentru strategia descrisa pe scurt, pe care ea trebuia sa o aplice in practica de a-si cauta un job, job care sa-i aduca demnitatea si potentialul de eliberare. Va dati seama, sa stai peste 15 ani cu-n om sa muncesti zi de zi si sa n-ai un ban al tau, sa nu poti sa-ti iei niste cercei daca nu sunt autorizati cerceii. Chiar daca ai multe perechi de cercei, fiecare din ei sa fie o semnatura a cedarii puterii personale si-o bifă prin care il autoriza pe sotul-sef-stapan-lider-sponsor sa aiba controlul vietii ei si sa te simti un nimeni intr-o tara straina, culmea o tara civilizata, printre cele mai civilizate din cate exista. Nu mi-am putut stapani mirarea sa ma intreb cu voce tare cum e posibil sa subziste asa ceva in acea tara si cum de ea a trait atat de mult „pe sub pamant”, sa nu stie cate drepturi are si cat sprijin poate avea de la autoritati.
Dar ea, stia si nu stia.
Era ca si cum, stia ca toate astea i se adresau si ei, dar ea nu exista, nici nu-i trecuse prin minte ca ar putea face ceva. Cumva, prima ei asteptare de la mine era cu referire la magia mea, astfel incat „daca ea vorbea cu mine si eu intelegeam situatia, insasi situatia se schimba doar pentru ca eu aflam de ea”. Oricat de aiurea vi se pare acest tip de asteptare, el exista si inca cum!
Stiu ca ultimile noastre 2 sedinte, pana la cea de azi, s-au referit la aceasta stârnire spre „go, go, go si fă ceva!” plus strategia posibila, atat cat am putut. Am asigurat-o ca, si o sedinta la cateva luni e mai buna decat nici o sedinta si am investit-o si imputernicit-o sa isi faca plan de salvare. Azi, dupa un an si ceva de la ultima sedinta, am facut o noua sedinta. Si ceea ce am aflat, m-a facut de-a dreptul fericita: si-a gasit job misto si merge la job. Sotul a amenintat-o cu bataia, cu suicidul, s-a opus si inca se opune ideei ca ea sa „fie de capul ei”. Stiti ce mi-a zis azi ? ceva misto tare: „Viki, m-au obsedat cuvintele tale la ultima noastra sedinta cand mi-ai zis du-te si spala veceuri daca altceva nu gasesti, dar du-te, iesi si i-ati job, incepe cu orice gasesti, nu astepta pana se iveste ceva potrivit, pentru ca asta va insemna sa amani la nesfarsit”.
Azi, avea o voce vibranta, de femeie puternica, plina de emotii pentru ca inca n-a rezolvat total situatia. Dar are banii ei si demnitatea ei. Si azi, i-am zis ca e floare la ureche urmatorul pas: sa mearga la medicul lor de familie (ca stau intr-tara care aloca miliarde de euroi la sistemul sanitar) si sa-i ceara parerea. Mi-a zis ca sotul are mai bine de 10 ani de cand n-a fost la medic si a fost extrem de fericita de idee. Astfel incat ea va face o lista scurta a situatiei si i-o va prezenta medicului si il va ruga s-o indrepte catre autoritatile potrivite care sa-l poata monitoriza pe soț. Sotul ameninta foarte des de acte ori se imbata ca se va sinucide catre ea si catre copii (!!) si i-am zis ca asta nu mai e ceva care tine doar de ea. Omul va trebui monitorizat de catre institutiile statului, care-l vor convinge ca ideile lui sunt nepotrivite cu privire la climatul unde cresc 2 copii minori si ca sunt referitoare la un stil dur pe care nu-l poate mentine cu forta. Deasemena, i-am sugerat sa mearga la consilierul scolii si sa ceara o discutie privata despre situatia de acasa si sa-si construiasca viitoarea strategie cu acesti oameni. Oricat de greu va vine sa credeti, nu-i dadea prin minte acestei femei sa faca asemenea demersuri. Culmea o femeie foarte frumoasa si dedicata copiilor. Dar, m-a dat gata faptul ca o propozitie rostita de mine „spala veceuri si tot fa ceva!!” imperios spusa, a fost buturuga mica care a incetinit carul mare. Si sunt uimita si incantata de felul in care vorbele mele s-au conjugat cu asteptarile ei si caut si eu sa inteleg pana la urma cine si cum se face aceasta potriveala intre 2 persoane, cum se formeaza acel moment de aur in care niste vorbe bine plasate isi fac efectul. In clipa in care i-am zis acele vorbe, habar n-am avut ca alea vor fi vorbele de aur, am constatat-o si eu dupa ce ea insasi s-a trezit „obsedata” pozitiv de ele. Cum oare si cine potriveste vorbele prin eter si cum ajung niste cuvinte sa aiba atata putere, ha? Stie cineva sa raspunda la asta?? Nu stiu, personal nu stiu nici eu cum se aranjeaza aceste lucruri de la unul la altul. Bine ca se intampla si ca, in consecinta ajutorului cerut & ajutorul oferit, rezultatele sunt vizibile si in progres.
Am speriat-o fara sa fi dorit s-o sperii, ca pentru copii e foarte nasol climatul si ei ca martori la o asemenea relatie e o traumă invizibilă facuta din milioane de microtraume.
Sunt incantata pentru aceasta femeie care s-a agatat de atat de putinul pe care-l avea: cativa banuti si o nevoie de-a consulta un specialist….„care sa-i spuna ce sa faca”. De fapt nu avea nevoie de nimeni ca sa ii spuna ce sa faca ci cauta pe cineva sa-i valideze intentia de-a se elibera de sub sclavie si de-a-si recapata libertatea pe care o are la fel ca toate fiintele. Si evident, m-a gasit pe mine care-am trimis-o sa spele veceurile decat sa nu faca nimic. Nu vreau sa ma scot pe mine in evidenta, ca n-am facut mare lucru, decat ca am linistit-o ca poate face cate o sedinta din cand in cand si sa-i dau feed backurile sincere din fiecare sedinta. „Frumusetea” cazului vine din a-l privi din avion: cat de putine resurse avea aceasta femeie (desi paradoxal cat de multe) si cat curaj si intentie a pus in dorinta ei de eliberare. Caci cel care cauta libertatea si eliberarea o va gasi intr-un fel, sau altul. Asta pentru mine este magia din demonismul vietii contemporane. Lumina din intuneric. Cand e să fie, păi, e! Dar e nevoie de curaj, onestitate si iubire de libertate, adica de viață. Ceea ce doresc oricui.