O celulă, orice celulă are o piele si un corp. Celula are creier si un program de functionare, adn-ul.
Dar celula mai are si vecini, alte celule.
In mod “normal” celula ar trebui sa si faca in interior treaba dupa programul intern si sa “gandeasca si functioneze cu mintea ei”, dar vecinii o perturba de multe ori. Si l mai are si pe Dumnezeul celulelor, mintea si constiinta organismului din care celula face parte. Si daca gandurile de sus din cap sunt de frica, apoi i se face frica si ei.
Si din tot ce se întâmplă in celula si in afara ei, uneori o celula cedeaza, sau o ia razna, sau se cearta cu vecinii sau contesta autoritatea si face grevă sau se sinucide, sau nu mai vorbeste cu nimeni, se izoleaza.
Am auzit mereu oameni care se intreba cum incepe o boala interna care n are cauze directe in interior. De ce o celulă din intestin nu respecta programul ei, de ce face altceva decat a fost programata? Sau, cum mai multe celule chiulesc si nu si mai fac treaba? De ce unele sunt conformiste si altele sabotoare?
Este oare o corespondență intre cum e omul in raport cu lumea si cum e celula in raport cu lumea interna?
Epigenetica zice ca da. Ca gandurile, emotiile, hormonii interni sunt triggeri pentru celule. Omul reactioneaza la mediul lui iar reactiile lui la mediu sunt triggeri pentru celulele lui.
Asadar, cum facem sa reactionam adecvat la mediu? Învățăm, uitam, ne reamintim, aplicam.
Învățătura de a reactiona tolerant la mediu avand ca scop protectia interiorului se face cultivand si crescand un bun dialog cu partile noastre.