Am traversat copilăria si adolescența cu frâna de mână trasă, fiind in contact cu mine dar inhibând tot ce era original in mine. Imi dau seama retrospectiv de toate astea, nu ca as fi știut la vremea aia ceva despre sens, scop al vietii sau dezvoltare personala. Nu…., eu eram, doar eram si traiam bâjbâit fără sa ma întreb ceva anume, ci doar lasam lucrurile sa fie, dar traiam o nesiguranta interioara despre care nu stiam ca exista pentru ca ma obișnuisem cu ea de cand m-am născut.
Ceea ce am avut bun tare a fost un simț al libertatii de-a face ce vrea, lucru pe care l datorez parintilor si fratilor mei, ca n-au pus presiune pe mine deloc. Sau, poate au incercat sa puna presiune si n-au reusit. Ceea ce conteaza este ca eu in mintea mea stiam ce-mi place si ce nu, ce conteaza pentru mine si ce nu, dar nu rational ci mai mult intuitiv. Pe fondul acestei mici libertăți de-a fi, am trecut prin scoala haiduceste cu un sentiment de-a fi înțeleasă decat de 3 profesori in 12 ani de scoala. Dar ăia 3 au fost suficienti sa ma confirme ca sunt destul de ok ca sa traiesc. Am fost mediocră cu sclipiri din cand in cand si n-am avut drive sa vreau sa ajung cineva, sau sa fac carieră, sau sa am vreo pretentie de desteptaciune. Eu mi-am fost complice si asta mi-a fost deajuns multi ani, chiar daca tanjeam ca prietenii mei sa ma înțeleagă profund. Am avut aceasta nevoie dintotdeauna sa fiu bine înțeleasă, sa ma înțeleagă ceilalti asa cum ma înțeleg eu si aceasta nevoie m-a facut sa ma sondez si sa ma explic mie si altora ca sa mi satur nevoia si sa ma linistesc.
Am inca o iritabilitate (din ce in ce mai scazuta) sa ma enervez cand cineva ma înțelege greșit dupa ce eu m-am deschis dând acces la internalitatea mea.
Cand am terminat liceul nu-mi ardea sa dau la facultate deloc, nici macar nu-mi doream fantezia facultatii dar ai mei, mai mult frate-miu m-a presat „sa dau la facultate” (sa dau, ce expresii rudimentare mai folosim!!) si-am dat de 2 ori la chimie alimentara unde am picat cu succes din fericire.
Dupa doua esecuri de intelectualizare m-a lasat toata lumea in pace si ai mei mi-au gasit serviciu, la fabrica de zahar Țăndărei unde am lucrat fix 9 zile. Ma bucur enorm ca drumul vietii (!) a trecut puțin prin fabrica de zahar pentru ca alminteri nu stiu ce as fi facut, serios va zic.
La 20 de ani eram o slabanoagă aiurita care citea mult, orice nu era bibliografie scolara si care se credea rocker si luptator anticomunist la nivel ideologic si la nivel de cai verzi pe pereti.
Cand am mers la fabrică in luna octombrie (era campania de recoltare sfeclă si producere de zahar in toi), am fost repartizata pe sectia de rafinarie si am aflat ca voi munci in ture de 12 cu 24. Am mers in prima zi de muncă de zi, am ajuns in sectia de rafinarie intelegand din drumul parcurs ca in fabrica este foarte cald, ca este un miros de melasă dulce scarbos si ca este un zgomot infernal de la mega-utilajele care lucrau non stop. Am ajuns pe sectie simtindu-ma un om de-al fabricii si-am asteptat sa ma bage cineva in seama (!) si curand a venit cred un inginer sau un maistru care mi-a aruncat o singura ocheadă de sus pana jos si m-a evaluat ca si cand eram „așa si așa” si mi-a dat o sansa neutra de-a munci. Mi s-a spus ca timp de 2 saptamani voi dubla pe cineva ca voi sta langa o muncitoare sa vad ce face ea si sa invat sa fac si eu. Muncitoarea respectiva avea o masuta si un scaun si avea in supraveghere 3 cazane uriase care aveau un afisaj de umplere si ca acela trebuia notat intr-un registru si ca trebuia sa cheme maistrul cand se umplea un cazan sa ii inchida umplerea si sa ii deschida deversarea. Si asta dura cateva ore la un cazan, deci nu era cine stie ce greu.
Prima zi, a trecut destul de suportabil pentru ca studiam tot ce misca in hala imensa prin care treceau oameni in toate directiile nonstop. Aveam la mine si rebusul Flacara si, mai cu o ocheada, mai cu un rebus, mai cu un small talk cu muncitoarea cu care eram pe tura, a trecut ziua.
Eiiii, si acum incepe circul existential care m-a propulsat catre psihologie, stati sa vedeti!
A doua mea zi de munca, era o tura de noapte si eu am venit ca mielul la poarta nouă (!) fara sa stiu cat sunt de vulnerabila la modul de lucru by night. M-am asteptat sa fiu la fel ca deunazi ziua dar nu, nu stiam despre mine ca noaptea sunt fragilă, sensibila si ca ma transform intr-o versiune de-a mea foarte low. De unde sa stiu din moment ce discotecile se inchideau la ora 22 seara si petrecerile era rare, supravegheate de adulti si rar treceam de 1 noaptea?
Bun, eram la munca de la ora 19 seara si cateva ore a fost ok, pana spre ora 23 cand am simtit ca scad o treapta la nivel de atentie, concentrare si de a fi pe faza, dar m-am mobilizat, m-am scuturat, m-am redresat cat de cat. Si ce sa vezi, de bine ce m-am scuturat, efectul n-a tinut decat 10 minute si iar a inceput sa mi se faca somn si silă si panică. Spre miezul noptii eram deja beată de somn si nu stiam sa mă țin trează. Tatal meu a tinut toata familia in principiul sculatului devreme si al culcatului devreme si asa am functionat toti disciplinati in spiritul luminii si intunericului. Pe acel fond, al acestei discipline de somn si vigilență normal ca ma confruntam la fabrică cu somnul amenitator.
Imi amintesc clar si-o sa-mi amintesc toata viata cum mi s-a transformat psihicul, vointa, gandirea sub imperiul somnului. Am intrat intr-o panică incat i-am marturisit colegei ca ma simt rau si asa era , pentru ca nici eu n-am stiut ce era strarea aia. Femeia mi-a zis ca sunt deocheată (!) si mi-a zis Tatal Nostru, dar nimic. Apoi mi-a aratat o debara pe hol in care erau niste furtune de incendiu pe jos si mi-a sugerat sa merg sa ma intind sa nu mi se faca mai rau. M-am dus in debaraua aia unde era frig, intuneric si praf si chiar daca mi-era frica de paianjeni sau soareci, m-am asezat pe furtunele de pe jos si-am agonizat ore intregi pana spre ziuă cand am plecat acasa. Am avut o zi libera, apoi am avut o tura de zi suportabila, iar am avut liber si reloaded tură de noapte.
As putea sa scriu o carte subtire despre ce-a de-a 2 mea noapte in fabrica de zahar. Încerc sa va prezint cat pot de scurt, ca sa fie de inteles. A fost horror. Imi luasem la mine mancare la pachet, o pulpa de pui prajita si salata de varza alba. Mai devreme decat in noaptea precedenta mi s-a facut somn, apoi rau de somn, apoi m-a luat moleseala si starea de lesin pe la ora 12 jumatate. Am mers iar in debaraua respectiva care era un loc de 1 metru pe 70 de cm, nimic mai mult. M-a pus naiba acolo sa mananc mocnit, calm, incet pentru ca ma ardea stomacul si mi-era foame emotionala si nu stiam pe atunci ca friptura si varza nu satura foame emotionala ci doar pe cea senzoriala, dar eu eram un haos de senzatii si de emotii, nu mai stiam nimic despre mine. Ca sa fie scena completa, dupa, mi-a venit sa vomit si-am fugit la baie unde era un frig si-un curent groaznic si-am varsat ceea ce mancasem si m-a luat un tremurat din toate incheieturile.
M-am speriat atat de tare, m-am intors in debara si m-am pus in fund, cu mainile in cap, cam ca una din statuile de Cucuteni, Ganditorul. Și-am început sa ma gândesc in spectrul „ce naiba ma fac eu cu viata mea”, punandu-mi pentru prima oara problema sensibilitatii mele si dandu-mi seama că…munca fizica nu era de mine!!!
Acest insight m-a speriat atat de tare ca mi-a luminat capul si mintea precum fulgerele o fac cu intunericul noptii. Asta imi ingradea sansele enorm, pentru ca daca eu nu invatasem vreodata nimic pentru viitor, daca eu ascultam lectiile la scoala ca un spectator modest care n-avea alta grija decat audierea si aplaudarea selectiva doar a lucrurilor interesante.
Acolo, in debaraua aia, in noaptea aia am realizat cat de mult mi s-a ingustat viitorul si m-am intrebat ingrijorata ce stiu să fac, ce-as putea face sa castig bani. Pentru prima oara am realizat ca sunt majora si ca trebuie sa fac ce fac adultii si mi s-a facut iar rau de la stomacul psihologic.
“Stiu sa citesc, stiu sa povestec ce citesc, stiu sa pictez, stiu sa fac injectii, stiu sa tund si cam atat”. (!!…!…)
Abilitati cognitive si manualitate fină. Cam putin, cam stangaci, cam nefolositor mi s-a parut atunci. In noaptea aia am devenit realista. Frica de muncă fizică m-a facut sa fac un salt in constiinta si sa vad cum ma restructurez. Am bolborosit toata noaptea ganduri, idei, framantari, am facut planuri, mi-am dat sanse, mi-am luat sansele, am facut proiectii, iluzii, catastrofizari, am invatat sa gandsec contrafactual.
S-a facut ziua facand planuri si spre ziuă mi-a aparut ideea, cred c-as fi buna de psiholog. M-a ars ideea respectiva, m-a fulgerat dar n-am indraznit s-o asum pentru ca n-aveam cum la vremea aia, pentru ca eram in 1988 si trebuia sa mai treaca 2 ani pana sa am contextul s-o pun in aplicare. Dupa, după ce ideea mi-a trecut prin minte si mi-a deschis drumul au urmat alti pasi determinati de alte experiente din viata mea. Dar ideea acolo mi-a venit in debaraua fabricii de zahar, Tandarei. Atunci, in acea noapte am ralizat infricosatorul gand ca sunt inaptă pentru munca fizica (idee care a fost intamplator alimentata si de discutiile pe care le-am auzit de la babele cu care mama manca placinte, ca daca m-a facut la batranete (!!) mama, copilul este cam slăbuț din toate punctele de vedere).
Dupa tura de noapte, pe care chiar c-o pot numi noaptea minții mele, am plecat acasa timorata de oboseala si de “gândirea de debara”.
Am revenit la tura de zi, dar ceva se schimbase in mine, as putea spune ca in noaptea aia mi-am pierdut naivitatea din inaocență. Aia a fost ultima mea zi de lucru, pentru ca le-am zis parintilor că, daca ma mai duc noaptea la fabrica, mor. Probabil ca am fost convingatoare, pentru ca m-au crezut si m-au lasat in pace, mi-am gasit un alt job mai usor unde am inceput sa ma pregatesc sa devin psiholog, dinainte de-a fi la facultate. Cand am intrat la facultate am delirat de fericire pentru ca stiam ca in sfarsit imi gasisem locul unde nu se munceste fizic. Si asa a fost.
Azi, cand ma uit in urma, vad atat de multa serendipitate, cata poate incapea intr-un destin de om care s-a trezit nascut bâldâbâc in lume si a trebuit sa se faca luntre si punte (!) ca sa razbeasca. Si cred c-am răzbit binisor, din aproape in aproape, stand in contact cu minele si cu sinele meu si cu celelalte parti cu care am facut echipa si inca mai fac. Azi, partile mele au si sindicat :))