Unul din procesele cele mai grele pentru mine este sa-mi mentin păsarea de oameni, sa-mi pese, fiu umana, empatica si compasiva fata de ei, adica sa fiu empatic functionala in jobul meu in pofida faptului ca dincolo de job in viata privata aud numai critici si lucruri urate despre oameni.
Nu stiu ce vedeti, cititi, auziti voi dar eu dintotdeauna am auzit cat de prosti sunt romanii, cat de proasta e tara noastra, cat de fara sansa suntem. Curios e ca cel ce zice asta, pentru el nu e valabil dar pentru ceilalti da.
Nu-i masă sau gratar sau la o terasa unde sa nu se vorbesca de proști, din perspectivă critică, sarcastică, pesimistă, dar mai ales cu dispreț si fatalism.
Practic ne-am facut o practică de-a dramatiza si de-a leșina cand vorbim la telefon cu privire la lipsa de sens a vietii, dar mai ales cat de proști sunt oamenii vazuti prin lentilă de polițist, medic, profesor, taximetrist, pensionar, etc
Nu aveti idee cat de antagonice sunt lucrurle si cat conflict creeaza pe linia frunte-gât-inimă-mațe.
Pe de o parte eu sunt cine m-am făurit eu să fiu si ma declar umanistă, cu păsare de oameni, cu iubire fata de Creatia Divină, cu intentii de a repara relatiie celor ce vin la mine.
Pe de alta parte, eu sunt si ideile pe care le imparatasesc cu oameni pe care ii iubesc si pretuiesc. Dar astia de-i iubesc eu sunt mai stricti ca mine, mai critici si uneori imi îngustează compasiunea si speranta unui mai bine in viitor.
Si pe facebook citesc si citesc de scoala, de coronite, de educatie sexuala, de parintii prosti ai elevilor de 6, de lgbt, de plagiate, de oameni care se cearta la ghisee cu functionari etc
Paradoxul e ca „au dreptate” ambele mele parti. Daca luam un om la intamplare care face parte dintr-o categorie criticata, hai sa zicem un care dă șpagă, sau un elev care copiază, sau un functionar care ia șpagă, il putem JUDECA din 2 perspective:
-avand ca referențial corectitudinea si principialitatea si binele tuturor
-prin istoricul lui personal abordat cu respect si curiozitatea de-a-l intelege pe om
Ei, ce ne facem Bobiță daca acelasi om este rezultatul a doua diagnostice opuse?
-in primul diagnostic va fi condamnat social ca saboteaza binele tuturor membrilor societatii, pentru ca da, binele fiecaruia depinde de binele comun si invers
-al doilea diagnostic va fi povestea adversitatilor si traumelor lui care explica la milimetru fiecare geste de-a lui, fiecare idee, credinta, atitudine. Da, cand cunosti un om (daca el vrea sa se lase cunoscut) descoperi povestea skilurilor lui. Orice om, ca sa fie cum este s-a format in contexte, iar cand aflam contextele in care au crescut proștii ti se îmoaie inima si ajungi sa ti se faca milă de el/ea si sa intelegi de ce viata lui arata cum arata.
Buuun. Si cu toate astea, ce ne facem noi psihologii? Cum o scoatem la capat sfasiati intre empatie si critica justitiara? Intre milă si silă? Intre compasiune si intolerață?
V-ati pus problema asa vreodata dragi colegi?
Ce faceti pe aceste axe, cum patinati intre poli?
Ce faceti cu continutul acumulat cand sunteti in rol de cetateni si va enerveaza scuipatul si mizeria de pe jos? Unde va debarasati de aceasta sila si revolta? cum v-o exprimati? Si mai ales ce faceti cand va vine la cabinet chiar unul din autorii scuipatului, cum va pozitionati sa va conectati cu el?
Cine esti tu psihologule in acest proces de-a fi si om si psiholog pe rand dar si deodata?
Ce faci cu continuturile „anti-proști” cand lucrezi chiar cu prostul?
Utilizezi poate ipocrita expresie „persoanele de față se exclud??” caci de ce, de ce s-ar explude persoanele de față?
Tu colegule cum inlantuiesti idei si emotii sa scapi de critica ta acumulata ca sa nu te biaseze? Sau esti in bias-land intr-una si de-acolo burnoutul?
Uneori iau toata critica acumulata din intalnirile cu desteptii care ii critica neconstructiv pe prosti si fac o păpădie din idei si emotii, apoi studiez păpădia cat de perfecta e si apoi o suflu invocand letting go si let it be.
Vezi statistici şi reclame
Toate reacţiile: