Sunt fascinata de povestea corpului in kinetoterapie. Practic imi fac psihoterapie singura in experientele kineto somatice ca sa pot practica exercitiile.
Facand kinetoterapie stangaci, cu eforturi de om prost, am realizat brusc anul trecut foarte multe lucruri;
Ca s o zic pe sleau, facusem psihoterapie toata viata stând, iar in miscare concentrată, mintea e…altceva. Poate parea tampit ce zic, dar psihoterapia corpului in echilibru sau izometrie este ca si cand esti mai mult “tu”( aka “eu”) in miscare decat static.
In toata psihoterapia personala si n toate exercitiile si tehnicile m am luat pe mine stând. Cand mă iau in miscare, ies alte chestii din joben. Dupa iepure urmeaza si morcovii si gradinarul si toata gradina.
Am descoperit mai multe stări ale mintii si am descoperit efortul de a sta conectată cu mine însămi, am descoperit intermitențele de atenție si esuarea efortului de concentrare uneori.
Azi, de exemplu, m am disociat iar (!), la un exercitiu destul de simplu pentru unii. Patrupedie cu o bandă elastica sub o mână țintuită pe saltea, trecuta pe sub talpa unui picior, mentinerea echilibrului in vederea de a ridica piciorul cu bandă. Prima oara am executat prost, adica cu supracompensare de bazin, astfel incat faceam ce face turnul din Pisa. Cand mi a zis terapeuta mea ca nu trebuie sa ma mai inclin ci sa izolez corpul sa tin echilibrul, mi a disparut contactul cu mine si am executat si mai prost. Am reluat slow motion si am realizat ca, in clipa in care ridicam genunchiul si ramaneam in treipedie, adica in 2 maini si un picior, aveam impresia ca sunt pe un bloc si cad de sus. Desi stiam ca e doar o impresie, este impresia corpului care o fi cazut din pat, sau care si a pierdut echilibrul in comuna primitiva a vietii mele cand tocmai am devenit bipeda. Peste impresia respectiva, a trecut rapid ca un voal greața si amețeala specifica disocierii. M am oprit, mi am reamintit cine sunt si ce fac, am respirat, i am zis terapeutei si am rugat o sa ma țină puțin in timp ce fac exercitiul dar sa stie corpul ca e ținut, exact ca un copil care are nevoie de o mamă. Norocul meu ca stiu sa mi citesc in timp real senzatiile proprioceptive si sa intervin sa nu ma fac de râs si sa am continuitate.
Ceea ce este uimitor este cooperarea corpului de a trece prin toate astea. Odata cu identificarea acestor puncte de frica sau neputință in exercitii si odata cu partea mea matura si cu terapeuta, parca evoluez dintr o veche stagnare. Ca si cum, demult, cand eram mică, de la niste frici, sau căzături ceva s a blocat si acum reiau de acolo si dau o continuitate.
Am un an si o luna de cand merg la kineto si am trecut prin cateva stadii foarte interesante si nu ma opresc.
Acasa, dupa sală reiau si ma gandesc la ce am facut si ce am simtit, re-derulez filmul de la sală si integrez rezultatele si se intampla ceva foarte bun in proprioceptia mea, ceva ca o multumire de sine dupa travaliul ăsta greu prin care trec. Caci tare aveam nevoie de asta 
