Azi, pentru ca n-am avut nimic special de facut am simtit nevoia sa ma gandesc la parintii mei care sunt decedati demult. Fac asta mai degraba spontan decat cand „trebuie” pentru ca mi-e mai intima pomenirea lor de cate ori mi-e dor de ei decat cand sunt pomenile si parastasurile ale calendaristice.
E drept ca sunt bune si pomenile aniversare ca asa e frumos sa avem concret date de comemorare dar alea mi se par de o intensiune prea mare si parca nu pot avea intimitate cu mama si cu tata din cauza fastului, bisericii si altor aspecte concrete.
Cum mi-au venit Mama si Tata in minte le-am zambit complice si m-am hotarat sa le aprind cate o lumanare la fiecare si sa le dedic putin timp sa stau cu ei.
Am simtit chiar o bucurie ca am gasit momentul sa fac asta si i-am chemat sa vină să stăm impreună. Au venit imediat si i-am invitat sa ia loc dar au ramas in picioare si-am acceptat. M-am uitat la aerul din terasă unde mi i-am imaginat stand, i-am salutat si le-am vorbit liber. Oricum am sentimentul ca ei stiu tot ce fac si ca sunt conectati la mine dar mi-a placut sa constat ca simt ca energia mea vine prin ei si ca curge libera prin mine, spre fiica mea asa cum e si normal. Sa nu vi se para putin lucru ăsta cu curgerea energiei de la parinti la noi insine, multi oameni doar daca isi imagineaza parintii stand si privindu-se in ochi simt tensiune mare in corp, asa ca eu ma bucur de faptul ca avem canalul desfundat.
In ultimul timp fiind constienta de râul de energie din ADN-ul din noi care e doar o ecluză pentru fluxul de energie vitală, am inceput sa regandesc lucrurile care ma caracterizeaza vazute prin lentila istoriei care m-a precedat si care m-a luat din mers dupa ce m-am nascut. Asadar, am vorbit cu mama si cu tata despre ei si despre cum a fost, despre vietile lor de cand s-au nascut ei si pana au intrat in pamant si despre parintii lor, bunicii lor si strabunicii. I-am chemat si pe bunici si pe strabunici si fiecaruia i-am adresat cate ceva. De exemplu bunicului meu patern pe care nu l-am cunoscut niciodata si despre care stiu c-a murit in razboi de durere de stomac, i-am dedicat modul in care am grija de stomacul meu si i-am spus ca stomacul meu e si al lui si i-am mai spus ca sunt militanta pro-pace si ca voi contribui sa oprim razboiul.
Ma bucur ca mi-am putut imagina toate astea si ca am avut sentimentul de autentic bazat pe un al 7-lea simț si mai ales ca am putut lua firesc procesul fara sentiment de falsitate sau de placebo sau de inchipuire solitara cu care hranesc o foame de iluzie.
Am facut pentru fiecare din ei exercitul „iarta-ma, te iert, multumesc, te iubesc” cu o deschidere totala. Dar le-am luat cu rabdare la rand „Mamă, iarta-ma pentru tot ce-am facut gresit, din frică, din ignoranță catre tine tine caci azi vreau sa refac echilibrul dintre noi. Mamă te iert pentru toate momentele in care m-ai certat sau m-ai neglijat si pentru care te-am judecat. Azi chiar pot sa inteleg cat de greu ti-o fi fost cu toate la un loc. Mamă, iti multumesc ca m-ai adus pe lume si ca m-ai rabdat asa cum am fost. Mamă, te iubesc mult de tot pentru tot si mai ales ca am facut ca totul sa fie insasi viata.”
Asa i-am pomenit eu pe toti si fiecaruia i-am dedicat cate ceva. Le-am dat acces la mine si la iubirea mea tuturor si mi-a placut maxim intalnirea si apoi le-am impartasit cat de greu este pentru alti oameni sa aiba blocajul de-a nu putea lasa energia sa curga libera de la stramosi la ei, prin ei.
Mintea mea, asa filozoafă cum se crede a subliniat cu regret cat de complex e termenul „pomană” in sensul de-a da cuiva de pomană si faptul ca in mentalitatea poporului „a face de pomană ceva” are intelesul lui „degeaba”. Ce polisemanatism păgubos, nu credeti?
Sa va mai impartasesc ceva: lăsând sa-mi imaginez ca parintii mei imi spun ceva, am realizat ca nu-mi puteam aminti vocea mamei. Pe a tatalui meu da, dar a mamei nu si am cautat prin mine prin amintiri vocea mamei si am gasit-o cu greu. De fapt am reconstituit vocea mamei si-apoi am recunoscut-o. Mi-a fost tare greu sa constat asta, mi s-a parut ca s-a intamplat asta pentru ca nu i-am mai chemat demult la o intalnire.
Cautand vocea mamei in mine m-am rascolit mult dar sunt răscolibilă si răscolirea parcă mi-a răscolit si dorul de ea acut si nou nouț de parca a fost acolo tot timpul atat de intens. Am stat in plin dor si-am respirat, l-am simțit atroce dar a descrescut apoi ca orice alta durere sau alta traire intensă pe care daca n-o eviti descreste pana ajunge la cotă suportabilă.
Sunt curioasă, voi vă puteti aminti vocea cuiva drag pe care l-ati pierdut? Va intalniti cu cei din ne-ființă? Puteti credita ca fiind reale si imaginare in aceasi masura aceste experiențe?