#experimentalizare

Merg zilnic la sală pe jos si fiecare drum e la fel ca celelalte dar si unic, prin oamenii pe care ii intalnesc dar si prin reactiile mele la oamenii pe care ii intalnesc. Asa se face ca, mi-au devenit familiare persoane pe care le vad repetitiv, cum ar fi vanzatoarele magazinelor mici, covrigăriile si cei care mananca din mers covrigi si mușcă cu poftă din covrig. Uneori aud cum pârâie covrigul cand trecatorul mușcă exact cand trec pe langa el o fractiune de secundă. Si „aud” si reacția corpului meu cand tresare cu „vreau si eu” si simt flama de o secundă a poftei peste care se amestecă reprezentarea mea in progres cu sala si cu rezistența la tot ce inseamnă „covrig”. Până acum a castigat de fiecare dată reprezentarea mea, adica propria mea imagine mai slabă, mai sanatoasa, mai functională si bucuria de a fi reusit sa am motivația intrinsecă de-a ramane in joc, adica de-a face miscare, de-a manca mai sanatos. Dar, a ramane in joc presupune si aceasta munca interioara constienta de a sta in contact cu mine chiar si pe stradă. Ar putea părea ca a merge pe stradă nu e cine stie ce, dar este ceva important. De-aia si scriu din cand in cand impartasind aici munca interioară de mentenanță care asigura continuitatea jocului. Ma surprind des privind oamenii pur si simplu si imi aud o voce interioara inteleapta (sau asa imi place sa cred ca e) care zice „oh, uite o femeie care merge dreaptă ca si cum corpul incearca sa spuna „nu ma atingeti, nu va vad-nu vreau sa ma vedeti”, care parca poate vedea in departare la 1 km si n-o intereseaza unde e ci ceea ce vede in departare, care are cearcanele chinuite ale introversiei si ale chinului de-a fi expus la mersul pe strada printre oameni care n-o intereseaza. De cate ori am acest gen de perceptie de la „celălalt” pe strada, ma intreb daca am dreptul sa cred sau sa stiu acest gen de informatii despre oameni dar ma calmez imediat dandu-mi seama ca eu pastrez confidential reactia si perceptia celuilalt. Si ca atitudinea mea este pasiv compasivă si ca pot sa-l las pe celalalt să fie atata timp cat eu sunt doar un observator cu o observatie de unică folosință. Ceilalti pe care ii vad repetitiv, devin personaje figurante din povestea mea de zi cu zi si-mi sunt foarte dragi vazandu-le dinamica. Ma refer la vanzatoarele magazinelor mici pe care le vad zilnic. Uneori ciripesc incantate la telefon, alteori le vad stand pe un scaunel si fumand tacut, alteori maturand frunzele, sau vorbind politicos cu cate un trecator. Orice drum din orice zi poate fi si banal dar si special prin felul in care eu reactionez la stradă si la corpul meu pe care-l țin in supraveghere posturală sa merg cat se poate de sportiv, de drept (in raport cu scolioza si cifoza) si de liber sa reactioneze. Cum ar veni, imi fac de lucru in mintea mea mergand pe stradă, fiind constientă pe rand ba de corp, ba de minte, ba de ceilalti oameni si ăsta e drumul in sine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.