Aseara am facut o ampla discutie la telefon despre ceartă, eu fiind in pozitia celui care este pro-ceartă iar amica mea fiind evitantă si anti-ceartă. De aceea, pentru ca am abordat cearta 360, hai sa scriu si aici ceva sa impartasesc macar pe scurtul scurtului punctele de vedere, mai ales ca e un subiect cam neabordat. Pana la un moment dat in viata si eu am fugit de ceartă, din aceleasi motive ca si cei care o evita:-pentru ca nu stiam ce e cearta-pentru ca nu stiam sa ma cert-pentru ca asociam cearta cu stari neplacute-pentru ca asociam cearta cu jignirile (implicite sau explicite) si cu vocea ridicată-pentru ca eram convinsa (nu stiu cum ajunsesem sa fiu convinsa de asa ceva dar, da asa credeam. Convingerile sunt mari lucrături ale creierului in timpul somnului la care noi nu participăm decat prin materialul emotional furnizat. Da, e penibil sa utilizam in gandire idei extrase din emotii si observatii personale subiective.) ca cearta e gresita, rea, nepotrivita, contraindicata si ca e bine sa nu te certi.
Ei bine, mai ales in relatiile importante cearta este sanatate curata. Dupa mine este practic foarte greu sa ții, sa menții o relatie fara cearta. De fapt se poate dar cu mari eforturi, strategeme si copinguri obositoare. Unii chiar isi fac un titlu de glorie mandrindu-se ca ei nu se cearta! Biata ceartă, este destul de compromisă si discreditată de oameni care au utilizat-o ilegal si imoral. Daca parintele isi utilizeaza autoritatea si dominanța si cearta copilul criticandu-l de la înălțimea autoritatii parentale si iau copilul de sus si nonverbal il strivesc si-l fac sa se simta mic in toate sensurile si-l umilesc, normal ca cearta e asociata cu un context extrem de neplacut. Daca acelasi copil pateste si la scoala acelasi tratament (si are toate sansele sa fie tratat la fel) acel copil va fugi de cearta toata viata, adica va fugi de ceea ce cearta ar stârni in el si anume reînvierea trecutului si-a durerii si rușinii din copilarie, a modului de-a fi neica nimeni. Cand pleci in viata cu mitul „cearta e urâtă, rea si contraindicată” te vei chinui foarte mult in relatii evitand cearta (fie sa o pornesti tu, fie sa te eschivezi daca o porneste celalalt) si asta se intampla doar din groaza de a nu reexamina tinichelele copilariei (pe care poate ca ai mai facut-o dar fara succes, sau degeaba).
In cearta este o mare frumusete, fiecare cearta este un duel artistic in fiecare vine cu ce are in magazia acumularii si dupa ce se face spatiu de ceartă (ambii accepta discutia), dupa ce fiecare isi clarifica punctul de vedere, dincolo de asta sunt doar niste fragilitati, niste gingasii, niste mici particularitati la care omul ține mult iar celalalt nu stie. La capatul cerții se afla detaliile subiective ale fiecaruia care-l uimesc pe celalalt. Si cand celalalt afla de chichița celuilalt, normal ca isi cere scuze si-i zice „n-am stiut asta, imi pare rau”. Cand s-au rostit cuvintele „n-am stiut asta, imi pare rau”, deja certareții sunt descarcati si foarte aproape de impacare, impacare care face relatia mai buna decat era inainte. Cu fiecare impacare, o relatie devine mai flexibila, mai rezistenta, mai inchegata, mai ludica, cu mai multa prietenie si omenie in ea. Dupa ceartă (un fel de after party), e o energie asa de buna si e multa liniste sufleteasca si relaxare. Iata deci unul din motivele pentru care oamenii nu se pot relaxa. Asadar, cred ca o sa concep un curs de ceartă si-l scot pe piață sa invat lumea sa se certe eficient. Pe bune, la capatul certii este multa, multa impacare cu sine si cu celalalt. Deasemenea, se ridica stima de sine daca reusesti sa te faci inteles si celalalt sa-ti accepte punctul de vedere. Dar, mai intai reflectati asupra conceptului si reabilitati-l, curatati-l de mituri nasoale si certati-va artistic si frumos!