Dumnezeu să-l ierte pe Alexandru!

Credeam ca sunt tare si puternica, dar am aflat ca nu-s chiar atat de tare precum credeam. Viața m-a incercat recent prin faptul de-a afla ca unui prieten i-a decedat copilul, copil de-o seama cu al meu, adica aproape de 20 de ani. Astfel am aflat cat de „vas comunicant” suntem cu un prieten si cat de mult putem trăi la comun bunele si relele vietii. Pe cat de bine stiu sa ma protejez si sa nu ma incarc in cabinet cu dogoarea suferintei oamenilor, pe atat de neprotejată m-a prins moartea copilului prietenului meu, astfel incat 3 zile am experimentat consecințe. Vineri seara am aflat ( si m-am bucurat ca e vineri si ca nu am sedinte si ca pot suferi la liber. Va dati seama ce idiotenie sa ma bucur ca m-a prins vinerea treaba asta, alminteri trebuia sa anulez toate sedintele din ziua aia, eventual si de-a doua zi. In sine, aceasta „bucurie” arată cat de vulnerabila e viata psihoterapeutilor la toate chestiile din lume. ). Vineri, după șoc n-am simtit nimic, zero senzatii corporale, lucru ingrijorator, insa mintea a bubuit de idei, ganduri, consideratii „de la aoleu la sensul filozofic al vietii si al mortii”. De vineri mi-am dat seama ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea, un lucru silnic pentru ca mai degraba m-as fi scuturat de idee sa scap de ea decat sa o gazduiesc in mine si sa ajustez realitatea dupa ea. Noroc ca am si alti prieteni care au fost la fel de șocati ca mine si am impartit vaicarelile cu ei. Sambata, in contact cu ceilalti prieteni ai mei, afland ca se duc la bierica sa aprinda lumanari, am simtit si eu impulsul sa ma imbrac sa merg la biserica. Eu….nu-s atat de bisericoasa ca altii si nu merg des la biserica, asta din cauza ca am o relatie intima directa cu Dumnezeu si asta ma face sa ma simt eu o biserica cand ma rog, sau sa-l gasesc pe Dumnezeu peste tot in juru-mi, nu numai in biserica. Dar, consider biserica un spatiu bun, continator si bun de mers cui simte nevoia. De data asta, am simtit si eu nevoia sa simt linistea si racoarea bisericii, taina si influența spatiului cu icoane, lumanari, vitralii si mesajele sfintilor din icoane care mereu imi spun cate ceva. Am mers la biserica dar n-am avut noroc, era inchis, se terminase slujba si m-am desumflat pentru ca ma dusesm intinsa sa intru sa ma purific putin si sa ma simt continută ca sa diger mai bine si mai usor moartea acelui copil care m-a ingrozit. Mi-am dat seama in drum spre biserica si de la biserica inapoi acasa ca nu respir bine si constatand mi-am dat seama ca n-am ce sa fac si ca las lucrurile asa. Cine e ăla care sa respire bine cand moare un copil si sa vrea sa-si repare respiratia ? M-am lasat cu mahnire sa respir prost si putin stiind instinctiv ca nu voi muri si ca e o forma de doliu sau de durerea, de traire a durerii reminder ca in lume e nedreptate si ca sunt suparata pe Moarte. Da, pe Moarte ca personaj, ca arhetip, ca Demon. Intre mine si Moarte e un dialog deschis de mine si avem discutia lasata deschisa. M-am suparat pe Moarte, i-am aratat pumnul, m-am incruntat iar ea a ridicat din umeri si-a tulit-o, Dumnezeu stie unde. Duminica, a treia zi am atins apogeul pentru ca am inceput sa simt mult si prost. Operatia mi s-a intarit si m-am simtit cu gatul taiat, reparat dar dupa ce-a fost taiat, m-a usturat electric pielea, m-am durut incheieturile de la maini si picoare, mi s-a infundat nasul, mi-a fost foame emotionala si-am simtit nevoia de sare si cel mai nasol mi s-a scurs energia din mine si m-am simtit batrana. Toate ca toate pana la bătrânețe, egoul meu poate indura orice mai putin sentimentul ca imbatranesc vazand cu ochii si simtind in direct. Asta cu imbatranirea e o palmă urata de la soarta care asteapta sa intorci si celalalt obraz, dar nu, nu, nu…incă. Cand mi-e acest tip de rău generalizat cel mai bun lucru pe care -l pot face este sa imersez in acest rău si sa-l consum vaitandu-ma si sa ma las in el gemand. Asa am facut si m-a tinut vreo 3 ore maxim dupa care incet incet, sistemul s-a resetat si mi-a revenit energia, s-au oprit durerile si imbatranirea a disparut. Egoul a ramas totusi șifonat dar speriat si fragil, aclamand ca e puternic de fapt. M-a tinut 3 zile ca in povesti suferinta dupa cum vedeti. Luni si marti am declarat zile de doliu si am anulat sedintele si am fost la capelă si la slujba de imormantare ieri. Acolo am fost slaba de fapt, la capela in preajma sicriului unde era corpul unui tanar si jur imprejur unde erau zeci de alti tineri veniti sa-l insoteasca pe cel plecat dintre ei. Si acum cand scriu mi se activeaza ceva in mine, ceva care face sistemul nervos sa fie inflamat si înfoiat ca reactie la nemiloșenia morții. Moartea n-ar trebui sa ii ia pe tineri daca sunt nesabuiti sau neatenți, ar trebui doar sa ii urecheze si sa le mai dea o șansă. In capelă, langa sicriu si langa toti oamenii din jur m-am simtit extrem de fragilă, ma usturau ochii si nasul de am stat mai mult afara decat la slujbă. Am simtit pana in os durerea colectiva a oamenilor si chiar daca totul era pios si pacific, durerea oamenilor si smerenia lor m-au patruns si m-au facut mica si tematoare. Abia acasa reintoarsa, mi-a regasit echilibrul si reintru in circuit. Azi am sedințe si ma simt in stare sa merg in fata oamenilor sa muncesc. MyGod dar cat de greu si de consumator a fost si asta tineti cont ca e colateral, eu fiind doar prietena parintilor copilului, daramite ei…..Iar Moartea, ca o nălucă singuratică a fugit cu zâmbetu-i rânjit rece si cine stie pe unde o fi, poate s-o odihni cum i-am sugerat si sper sa ma creada pentru ca si Moartea cat de Moarte e ea si ea trebuie sa mai treaca pe la terapeut, zic.