tiroidectomia mea

jurnal de convalescențăVa salut din afara zonei mele de confort, iesita bine de tot din obiceiurile mele. Ciudat, zona de confort e ca o bulă de care nu-ti dai seama decat dupa ce iesi din ea. Ce sa vezi? In bula stii tot ce e de stiut, esti expert in mica lume cunoscuta cu care esti in relatie functionala. In zona mea de confort (care e un fel de „Romania mea” de care zicea Paler) am aflat ca operatia pe care am facut-o era o optiune buna pentru mine. Am tinut ideea in standby niste ani precum tin prestidigitatorii ăia portocalele prin aer de le arunca si le prind intr una, pana cand realmente ceva din mine a luat in serios ce mi-a zis medicul meu si prietena mea care e tot medic. Asa am ajuns sa zic „da” operatiei de care m-am tot eschivat ani. Asa a fost sa fie soarta mea, sa am de hotarat intr o dilema pe care m-am decis sa o impartasesc desi pana recent acest subiect n-ar fi fost genul sa-l expun pe facebook, dar de cand cu Ucraina si razboiul, contextul e dominat de alte principii decat inainte. E si normal, inainte aveam o stabilitate si-o liniste care au fost inghitite de razboi. Asa cum ziceam am avut nevoie de a relua de mii de ori ideea de a ma opera sau nu, adica sa procedez la o tiroidectomie. Dilemizant pentru ca peste o tiroida functionala mi-au crescut niste noduli in timp, noduli „cumsecade” de care stiu de peste 15 ani, si care au crescut incet mocnit si pe nesimtite. Totusi, la un moment dat s-a ajuns la „care pe care” si am inceput sa-i simt cand ridicam mainile gen sa joc volei, sa fac sport, sa dorm cu barbia in gat. Nu dureau, nu se vedeau dar erau acolo. Pe dedesubt, tiroida s-a marit si ea in volum cu nodulii in spinarea ei iar eu am monitorizat aceasta poveste organica ani de zile de 2 ori pe an. Toti medicii pe care i-am consultat mi-au zis sa ma operez grabnic dar eu n-am putut pentru ca asa sunt eu, am nevoie ca ultimul cuvant sa fie al sinelui meu. Azi pot sa spun ca am tinut acest proces deschis in mine la un loc de seriozitate dar fara celeritate, adica important dar nepericulos, cam asa au stat lucrurile in mine. Ceva din mine, n-as putea sa va precizez care parte din mine a fost tot timpul alerta asupra acestui lucru si in ultimul timp, adica in ultimii ani am inceput sa constat o oboseala suplimentara care crestea si care nu mai dadea inapoi. Acu, partea perversa a psihicului e ca trebuie saracul sa opereze cu atribuiri si asta e o loterie, adica oboseala despre care zic poate fi datorata varstei (fac 55 la vara si nu-i chiar puțin), sau pandemiei (izolarii si a tuturor celorlalte modificari) sau nodulilor care apasa tiroida, sau mai degraba compilatiei tuturor factorilor enumerati. Am rasucit subiectul pe toate partile intrebandu-ma daca asa o fi aratand inaintarea in varsta, sau asa o fi câcâirea si nesiguranța. Evident ca am cautat „raspunsul corect” adica mai degraba sa stau cu tiroida buna cu tot cu noduli sau sa scot nodulii scotand si tiroida? Mi-am dat seama ca erau momente cand ma confruntam mai mult cu nodulii psihologici, adica cu ideea de noduli, cu ideea formei lor, cu memoria lor decat cu nodulii concreti. E nasol cand incep sa se amestece lucrurile si operezi mintal cu senzatii amestecate cu delir senzitiv. Ideea ca as fi putut ceda sa ma operez si sa nu fie nevoie m-a perpelit mult, dar si mai mult m-a scos din sarite ideea ca va trebui sa traiesc acceptand ca n-o sa stiu vreodata daca am luat varianta corecta sau nu, decat traind si vazand dupa calitatea vietii. Apoi mi-am amintit ca indiferent ce decizie as lua sunt modelabila si ca, decat sa devin un turn de fildes si sa centrifughez filozofic si spiritual insolit toate astea mai bine ies dinauntrul meu si merg catre oamenii care se pricep mai bine decat mine si in care am incredere. Asa am luat decizia de-a merge pe mana celor 2 medici si-a alege optiunea prezentat de ei si anume sa scot tot echipamentul organic din gat, adica si tiroida si noduli (noduli multi de 5 cm, 4 cm si altii mai mici). Va scutesc sa mentionez de mirarea si indignarea de-a analiza de ce a crescut in mine o ciupercarie de noduli „spongiosi reci” (citat din angiografie), insa as mentiona pe scurt cat de greu e sa accepti ceva „impur” sa creasca in tine si sa traiesti cu musafirul nepoftit inauntru. Am decis sa fac operatia, dar m-am trezit intr un efort suplimentar sa ma stiu cu gatul taiat in acest teatru de razboi care oricand poate veni peste noi. Sunt o buna cititoare de chipuri si combin empatia si mind readingul bine de tot, lucru care imi dauneaza cand e vorba de Putin de exemplu pentru ca vad ceva acolo care e mai scarry decat a fost ceva vreodata. Omul, daca ma intrebati pe mine ar putea sa ia decizia sa se sinucida si sa ne traga pe toti dupa el deodata, desi sper si ma rog ca infinitele posibilitati cuantice sa nu permita asa ceva. Acu, va scriu operata fiind si aflata in recuperare. E si greu e si usor, e si altfel decat mi-am inchipuit. Nu stiu cum or fi alti oameni dar stiu ca eu sunt extrem de senziiva si atenta la mii de chestii. Corpul omului este ceva fantastic prin receptivitatea lui, prin vietatea lui, prin vietuirea lui, prin iubirea si frica lui. De 1 fir de păr daca te tragi si te doare juma de metru de corp, dar sa te taie cineva cu bisturiul sau cu laserul si sa scoata din tine chestii? Si nu ma dor taieturile cat ma sperie restul corpului care era invatat sa se miste si sa faca el ce voia cand voia. In primul rand in gat simt ce n-am simtit vreodata, un calup de senzatii carnale „la care s-a umblat”, aspect care face ca restul corpului sa fie stanjenit si sa se simta ca o magaoaie care are o bucatica suferinda rau. Mi-am exersat dianinte cum ma asez si cum ma ridic din pat, stiind ca se incordeaza muschii gatului si-ai burtii. Cata sincronizare face corpul in mod obisnuit si noi habar nu avem! Bineinteles ca mi-am exersat niste scheme cu puncte de echilibru si forta care sa-mi permita miscarea. corporala. Totusi, cea mai naspa chestie este tusea si groaza de tuse. Din fericire nu mi-a venit sa stranut, acu numai ca scriu si ma ia groaza. Dar hârâiala din gat si orice mucozitati sau alte chestii fiziologice care inainte erau la valoare de scame psihologice, azi sunt gloanțe. Norocul meu ca am medici misto tare si ca am dat de un chirurg foarte misto care mi-a inspirat incredere si m-am lasat anesteziata spre a fi operata. Cand m-am trezit (am inteles ca anestezista o doamna foarte misto, care mi-a placut mult tare) mi s-a zis sa nu ma lase sa dorm (n-am inteles de ce) eram haotica. Fara control deloc, sau singurul control era ca stiam cine sunt si de ce eram acolo incercand sa ma stabilizez cumva dar oscilam intre dureri cu frica in ele, adormeam, visam, iar ma trezeam forfăind intre control si lipsa de control, pana cand o asistenta mi-a facut o injectie si m-a potolit mintenas. M-am stabilizat si m-am dus la ATI unde mi-am petrecut 24 de ore cu inca o colega minunata . La ATI mi-au dat butonul de chemare si m-au legat la monitoare care au un efect psihc minunat, tin loc de incredere in tine. Linii albastre, rosii, galbene dantelate si cifre care piuie normal pe ecrane. Oxigen, monitoare, butoane, pat inteligent care se automodeleaza, asistente bine antrenate si obisnuite cu oameni vulnerabili.Desi stiam cat de vulnerabili suntem la orizontala, am avut inca odata ocazia sa aflu raportul de-a sta intinsa culcat si-a depinde de un altul biped la verticală. Mi-am reamintit ce inseamna să cer si sa gem si sa primesc ce am nevoie si sa fiu recunoscatore si sa am rabdare cu mine sa trec prin ce e de trecut. Rabdarea e cheia, adică să stiu să rabd, să duc, să stau in control in lipsa de control. Sa astept sa treaca clipele si sa stiu ca inauntru celulele se rostuiesc si se gospodaresc pentru noua ordine din gât. Celulele mele au trecut prin ceva dur dar important si ele acum se reorganizeaza sa se readapteze la noul peisaj iar psihic trebuie sa ma obisnuiesc cu noile senzatii 3d, in timp ce ma ocup si de vaicarelile corpului constrans sa se miste putin, sa nu intoarca capul, sa nu tuseasca sa nu vorbeasca prea mult etc. Ceea ce am scris aici e 0,1% din ce gandesc si simt, e doar o mostra din jurnalul meu de viata in care consemnez ce si cum traiesc. Pandemia nu m-a impresionat prea tare dupa cum stiti, dar teatrul militar da. Si stiti de ce ma sperie? Pentru ca lumea in juru-mi gandeste logic gen „n-are domnule cum sa faca putin vreo aroganță”, de parca ne-a garantat cineva vreun sens vietii. Nu, nu ne-a garantat nimeni vreun sens dar ne-a dat dreptul sa i-l dam noi, iar razboiul e antisens. Mi-e foame de hrana solida dar voi manca ceva cu paiul. Mi-e dor de libertate dar ma multumesc sa fiu libera sa scriu pe facebook. P.S. faptul de-a va fi cerut ganduri bune si de-a fi primit atat de multe, a insemnat mult pentru mine si pentru filosofia mea de viata. Realmente ceea ce am primit de la voi, apropiere si iubire m-au facut mai umana si mi-au dat mai multa forta sa trec cu bine prin acomodarea mea la o viata fara tiroida si fara noduli.