Nu mi-am dat seama cata adaptabilitate exista intr-un corp, pana nu m-am aflat in impasul de-a mi trai limitarea postoperatorie. Cand zic adaptabilitate ma refer la flexibilitatea cu care corpul se misca, si-si face treaba de zi cu zi in mod uzual fara sa realizez prea mult cata suplete este necesara ca sa stai pe scaun si sa te ridici sa mergi, sau sa vorbesti stand picior peste picior si sa mananci cand ti-e foame si sa fie firesc doar sa te saturi si atat. Operatia facuta acu 2 zile m-a trecut din modul prioritar firesc in modul de convalescență. Nu-i greu, nu am dureri dar e ciudat sa simt acum un micromanagement al senzatiilor la fiecare miscare si actiune. -Statul in pat e prea in exces mai ales ca fac miscari limitate, mai ales din gât si mai ales de-a sta culcata pe-o parte. -Ridicatul din pat e o arta cu sprijin pe cot si impingere doar din niste muschi, lucru care implica constientizarea tuturor muschilor. -Mersul e musai sa fie mai atent sa nu ma impiedic sau sa nu deschid usi prea brusc, iar posturalitatea e destul de rigida chiar daca nu e nevoie de ea, stau un pic cam țeapănă -Bautul de apă inseamna sorbit prin pai cu barbia coborata, cu guri mici inghitite cu o rabdare derivata din arta moșcăielii-Mancatul e din categoria piure din orice vrei sa mananci. Glota si uvula dor, suportabil dar dor. Ma doare marul lui Adam si am o imagine in minte (despre care cred ca e falsa) ca tiroida mea a fost lipita de el si ca mi-a razuit-o cu bisturiul. Incerc sa mi-o scot din minte dar se incapataneaza sa stea acolo. Cand ma reintalnesc cu medicul ii voi spune de ea, va rade si-mi va zice ca e din domeniul meu, din psihic, o productie falsa. -Vorbitul e cea mai mare provocare, pentru ca vorbesc normal si uit ca ar trebui sa nu prea vorbesc. M-am trezit vorbind la ATI cu colega de camera ca si cand eram acolo in concediu si asistenta m-a salvat spunandu-mi sa nu-mi fortez corzile vocale. Btw, sunt fericita, cu o zi inainte orl-ista mi-a facut endoscopie, mi-a bagat o camera de luat vederi pe nas si mi-a vazut corzile vocale cand vorbeam si cand emiteam vocale. Mi-a zis ca sunt ok si asta mi-a provocat instant furnizarea de toti hormonii buni posibili. Sunt o mare vorbitoare, depind destul de mult de vorbarie si mai si fumez, lucru care nu-i deloc ortodox. Dar nu numai ca sunt vorbitoare, am nevoie de vorbire cu tot cu nonverbalitate, adica cu tonuri, nuante, presiuni, muzicalitati, onomatopee, sunete diverse si sufluri care sunt principalele ingrediente ale credibilitatii mele cand vorbesc oamenilor cu care lucrez. Si sa stiu ca am corzile vocale sanatoase e ceva, dupa cum am zis am produs un mare jet de hormoni de fericire ca sunt bine in pofida vietii ce-o duc. Arta vorbitului presupune un soi de muzicalitate vocală, sau mai degraba ca o acompaniere la corzile vocale interne a cuvintelor rostite pentru obtinerea efectului de credibilitate.-Meditatia e mult, mult mai grea decat cea de obicei. Daca in meditatia si mindfullnesssul cotidian corpul era o casă vie tacuta, supusă, inteleapta si confortabila, acum corpul este „hiper-embodiment”, adica sunt intr-un corp in care orice actiune e plina de senzatii cu avertismente de limitare. Totul trebuie facut incet si cu grija. M-am trezit că o mică parte din mine este destul de nerabdatoare sa scape de aceste incetineli si precautii si ca -si pierde rabdarea rapid. A trebuit sa intervina partile alea mai intelepte ca sa domoleasca impetuozitatea partii nerabdatoare. Dar, asta-i treaba, lucrurile asa functioneaza , pe parti si mai ales pe cooperarea lor. -Statul e partea cea mai grea. Una era sa stau in zilele normale in care munceam ca un fel de contracarare a efortului intelectual si alta e sa fiu obligata sa stau, cum ar veni sa astept sa se intample vindecarea. E misto sa stau dar si sa dublez statul prin ceva psihism congruent, pentru ca a sta in pat si-a lasa mintea sa croseteze aiureli nu-i treaba buna. Una e sa-mi trimit eu mintea undeva si alta e sa o stearga ea pe furis, astfel incat corpul sa stea in pat iar ea sa fie aiurea pe coclauri. In mod optim, ar trebui sa caut sa potrivesc ceea ce simt in propriocepție șantierul in care se refac lucrurile. Sa pot sa vad cu ochii mintii in imaginatie, in psihofotoshop refacerea integritatii anatomice dar mai ales fiziologice dupa tiroidectomie. -Ganditul, in acord cu simțitul e partea cea mai importanta in refacere. De fapt, constientizarea acestor aspecte este faptul de realism si implicare in propriul proces de vindecare, grija si iubire de sine. Din constientizare se decodifica toate aceste trairi interne si mai ales realizarea lor e partea practica care valideaza procesul. Iata asadar ce inseamna sa fiu psiholog si sa traiesc in propriul univers intern al psihologiei mele, e si interesant si agasant dar ce sa fac asta mi-s eu. -Cel mai frica mi-e de tusit, mi s-a si intamplat sa dau sa tusesc dar am reusit sa amorsez diafragma si respiratia si sa croncăn putin sa se domoleasca tusea. Si bineinteles sa beau imediat apa cu paiul si sa regasesc un zen fortat oximoronic pe care-l instalez cu autocontrolul respiratiei. Dar toate astea implica un soi de vigilenta ceea ce face din convalescenta un proces ciudat, intrucat el ar fi mai degraba asociat cu o odihna „prostovană” si usor de obținut, gen ca te pui jos si opresti gandurile pana te vindeci. Dar nu-i deloc asa, pentru ca la omul modern apare o activitate psihica intensa de imaginatie morbida, ingrijorare si lipsa de rabdare. Sau poate contextul putinist dă toata aceasta varză, naiba mai stie. Ceea ce stiu sigur e ca la mine este cam cum v-am scris, obositor dar psihofotoshop. Am scris tot acest eseu intern pentru ca am constatat un mare interes pentru acest tip de raport, dar si pentru ca ma ajuta si pe mine sa-mi treaca timpul, pentru ca daca de vorbit nu pot vorbi, apoi de scris pot scrie. Dupa cum vedeti, nu ma plictisesc deloc ci ma implic in ajutarea lucrurilor care oricum ar merge in directia fireasca doar ca eu le ajut si mai mult daca tot sunt aici cu mine si cu voi.