depresia veselă

Smiling depression, sau depresia amestecata cu veselie e o variantă de depresie camuflată. Unii oameni cred ca depresia se vede si se constata cu ochiul liber, gen ca depresivul ar fi trist si nu se mai poate ridica din pat dar nu-i deloc asa. Depresia zambitoare e o depresie functionala, adica o duci pe picioare si o negi sau ti-o asumi dar o ții secreta. Ce scut poate fi mai bun decat acela in care esti jovial, faci glume instantanee potrivite situatiei si esti energic si muncitor??
Dar, ca sa poata fi posibila o asemenea structura in care sa fii si vesel si depresiv, apoi trebuie ca inauntru sa fii rupt si sa tii coexistente două Eu-ri, un eu bun si un eu rău. Eu-l rău e clar că-l corupe pe cel bun si-l inflaționează, il toaca maruntel si-l convinge sa „play funny”, adica dicteaza ce si cum sa se intample. Ce-i eu-l rău decat acel „nu-s ok deloc, nu-s suficient de bun, sunt defect, sunt stricat, sunt rău”, adica o convingere intimă totală de care eu-l bun se teme si face pe impostorul, invatand bine de tot rolul de-a fi omul bun din relatii, atat de bun incat pana si eu-l bun ajunge sa uite de eu-l rău.
Da, eu-l bun poate „uita” de eu-l rău, numai ca invers nu. Eu-l intunecat, care n-a fost niciodata alinat de nimeni e ca un fel de gaură neagră din cosmosul intern si dezvoltă cu timpul o putere gravitationala pe care o exercita asupra eu-lui bun, eu bun care e ca un miel inocent in care omul isi are experientele lui bune, impartasite cu altii.
Eu-l rău, se asigură ca nimeni nu-l vede, ca nimeni nu-l stie si dupa ce se siguranțează ca din afara nimeni nu-i banuie existenta, incepe sa se gonfleze si-l ia prizonier pe eu-l bun si-o pune de-un stockholm inside. Astfel incat, Eu-l bun exista intre 2 poli: intre lumea din afara si eu-l rău dinauntru. Cu timpul, eu-l bun oboseste sa zambeasca activ si pontos celor din jur si sa ducă aport ca un catel de vanatoare stapanului intunecat care creste si incepe sa aiba propria gravitatie, ca un miez intunecat care suge si ține eu-l bun, pe care incepe sa-l siluiască si sa-l execute umilitor.
Atentie, nu doresc a scrie ca orice depresie vesela are aceiasi evolutie si aceeasi gravitate incat sa duca la suicid. Si clar ca nu orice suicid nu vine dinspre depresia veselă.
Doar ca, in anumite cazuri, pentru anumiti oameni, depresia vesela e camuflajul perfect al alunecarii in ghena eului rău, care devine atat de rău ca nu se mai poate suporta pe sine, tocmai pentru ca-l supara oamenii din afară, de pe langa el care par sa reuseasca sa traiasca cu sau fără un eu rău.
Deviza eului rău e maximă : „dacă tot mor, pentru ce să mai trăiesc”?? E nașpa nu, deviza? E un shortcut chipurile logic ca raspuns la ilogica vietii cu moartea la capatul ei.
In fine, cam asa cred eu ca s-ar prezenta lucrurile cu cei care comit suicidul de-i surprind pe toti cei care l-au cunoscut.
Btw, eu-l rău e partea aia din noi toti care ține in ea momentele in care am avut nevoie de alinare si iubire, parte pe care o putem nega sau asuma si o putem creste si vindeca. Zona eu-lui rău poate fi mare sau mica, tacuta si inerta sau manifesta, poate avea propria istorie organica si biografica, unica de fapt si la fiecare om altfel.
De eu-l rau nu trebuie sa-ti fie nici frica si nici oroare sau rusine. Pur si simplu e o zona din noi pe care trebuie sa ne-o luam in primire cu curiozitate, cu simtul proprietatii si-al asumarii si unde sa ducem compasiune si iubire. Doar daca ignoram, blamam, subestimam eu-l rău atunci el ne poate deveni adversar. Daca gasim un prieten sau un terapeut si scoatem si eu-l rau, atunci putem afirma ca ne luam in primire propria viata si ca contribuim la ea.
Warning, unii oameni fac dezvoltare personala numai in eu-l bun si se spiritualizeaza tot numai in acea parte, de aceea procesele terapeutice si demersurile spirituale esueaza si pare ca „dau greș”.
Sfat: eu-l „rău” nu-l aborda sa-l imblanzesti singur ci cu cineva de incredere, cel putin la inceput.