RIP Cristi Petrescu

Sunt foarte trista si socata de stirea ca un bun coleg si prieten…a ales sa plece mai devreme dintre noi. Am aflat acum cateva ore de la o colega care mi-a dat sec un link cu un titlu din ziarul de Iasi, link pe care cand l-am deschis…am citit. Am citit si-am incremenit. S-a oprit timpul in loc si mintea mi-a bazait o secunda dupa care buluc mi-au venit ganduri, imagini, amintiri, intrebari si mi-am dat seama ca trebuie sa ma descurc cu asta. O parte din mine s-a revoltat, o alta parte din mine s-a pus pe tanguiala, o alta parte mai pioasa si modesta a zis sa accept ca n-am incotro, ca nu se pune nimeni cu moartea, ca moartea cand e, e, chiar e. M-am uitat nitel in gol dar n-a mers, pentru ca ceva in mine a inceput sa zbarnaie si sa se agite sa caute contact cu un om, sau cu mai multi oameni cu care sa impartasesc grozavia pamantului. Mi s-a parut neverosimil, aiurea, prea dureros de acceptat sa stiu ca un om cu care am vorbit si-am ras de multe ori, un om cu care am vorbit saptamana trecuta pur si simplu nu mai e si ca si-a luat viata. De ce, de ce n-a zis nimic?? De ce n-am observat eu nimic?M-am hotarat sa sun o alta colega careia i-am zis cu prudență dar i-am zis si-am bagat-o si pe ea in frecvența perplexitatii stirii. Apoi, ne-am gasit noi intre noi mai multi terapeuti si ne-am unit pe zoom sa ne ținem unii pe alții, sa plangem si sa ne plangem de plecarea lui, de decizia lui, de gestul lui, de disparitia lui, de semnificatia gestului lui. Ne-am vorbit unii altora, ne-am descarcat, ne-am vaitat, ne-am exprimat parerile si ne-am deschis sufletele unii altora si am discutat inca o data despre cat de greu e sa fii psiholog clinician si psihoterapeut in Romania. Stiu din experienta personala cat de mult am nevoie sa ma obisnuiesc cu ideea si cat de greu e sa ma pot obisnui cu o astfel de idee, pentru ca e absurd si abstract sa accept ca un om ca un munte a ales sa-si ia viata. Cat de crunta e depresia care depresurizeaza un om cu totul incat sa aleaga sa faca asta in loc sa caute sa se ajute? M-am gandit la copiii lui, la familia lui, la pacientii lui, la studentii lui pe care i-a avut vreodata si pe care ii avea in prezent. Mi-a prins atat de bine sa fiu conectata cu colegii mei, terapeuti si ei, altfel nu stiu cat mi-ar fi trebuit sa fac față. Acum, dupa cateva ore intensive de vorbit si de vaicarit, marturisesc ca am ajuns sa admit ca pot accepta printr-un efort de tristete si de deschidere la durerea ciudata de-a asuma ca el nu mai e. Cat de ciudata e viata! Câtă ființare si câtă desființare poate conține insasi viata in ea iar noi oamenii trebuie sa invatam sa ducem toate astea la un loc, bune si rele sa le tinem in noi, sa ne obisnuim cu ele si sa ne si asteptam sa ne revenim la normal sa continuam.In genul asta de situatie parca moartea cuiva de o boala sau de un accident par mai acceptabile decat suicidul cuiva care avea de ce trai si care mai avea de trait. O fi asa, n-o fi, asa mi se pare acum. O sa am timp sa procesez cat o trebui si-o sa fac asta pentru ca eu vreau sa traiesc. Am ales sa scriu despre acest eveniment trist pentru ca nu-i un subiect pe care sa-l evit sau care sa merite musamalizat. Desi suna sablon, psihologii sunt oameni si ei cu tot ce presupune asta. Da, stiu ca ar fi ideal ca noi psihologii sa fim niste stanci tari indestructibile cu empatie si compasiune inepuizabile dar nu-i asa. Si noi avem slabiciuni, dureri, tristeti si toate cele omenesti. Da, teoretic noi avem acces la mai multe resurse, la mai multe tehnici si informatii dar in practica uneori apare ceva care impiedica asta. Refuz sa vreau sa inteleg ce ar fi putut explica ce s-a intamplat cu Cristi, prefer sa cred ca e un mister de nedescifrat, pentru ca prefer sa-l tin in sufletul si-n memoria mea pentru totdeauna. As fi vrut din tot sufletul meu sa nu fi facut ce-a facut, dar din pacate a ales sa moara. Noi cei ramasi avem nevoie sa ne descurcam cu plecarea lui sa ne continuam viata, viata asta asa cum e cu bune si cu tristeti si cu dureri. Fiecare zi conteaza. Draga Cristi, ma bucur ca saptamana trecuta ti-am scris ca te iubesc si ca tu mi-ai raspuns la fel, regret ca ai facut-o desi as fi preferat sa n-o fi facut. Accept c-ai facut-o chiar daca mi-e greu si promit sa ma gandesc la tine cu drag si cu mister. Sa te odihnesti in lumina!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.