„aș vrea să mă culc și să mă trezesc când trece covidul”.

4 oameni diferiti mi-au spus zilele astea:
„aș vrea să mă culc și să mă trezesc când trece covidul”.

Nu-i treabă bună să facem ca struțul chiar dacă nu avem chef de „toate astea”. Inainte de pandemie omul „cuminte” reusea sa stea in bula lui si sa faca abstracție de „ceilalti altfel” (a se citi de prosti, excentrici, ciudati).
Acum, vrem-nu vrem aflam ca suntem interconectati si ca depindem unii de altii si aflam ca fiecare din noi facem actiuni pentru ceilalti, asteptand ca si ceilalti sa faca pentru noi.

Frumoasa din padurea adormita devine tentatia momentului, sa ne „culcam” sperand ca nu vom fi uitați dormind si ca totusi prințul va veni sa ne dea sărutul trezirii.

Nu exista hibernare socială, dar exista depresie prin retragere emotională. Exista o „neuroplasticitate sociala si economica” in progres, adica lumea se schimba sub nasul nostru slow motion si noi trebuie sa ramanem adaptati. Se vor ingusta, imputina anumite „chestii”, se vor dezvolta altele.

Intrebati-va indiferent ce varsta aveti cat de dispusi sunteti sa invatati lucruri noi, sau sa faceti lucrurile pe care le faceati dar sa le faceti altfel.

Țineti-va un monolog (pledoarie interna mintala) prin care sa va explicati ca puteti, ca merita, ca se poate, ca e necesar, ca viata merita traita. Nu va blocati in fața pandemiei, nu va retrageti morocanosi in egoland si nu va simtiti nici in pericol de neadaptare si nici ofensati de viață ci deveniti spontani, „nebuni”, curajosi si declansati-va potentialul de schimbare. Folositi-va ideea de „moarte plasa undeva in viitor” ca sa va stimulati sa traiti pana muriti. Hai, ca se poate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.