#Iertarea e un cuvant venerat, hărțuit, contestat, invocat, idolatrizat.Va dati seama, fie si numai la acest cuvant daca te uiti, realizezi inca o data câtă relativitate coexistă din cauza a ceea ce inseamna concret iertarea.Pentru ca, daca „a aduna” (de exemplu) presupune sa executăm 2+2 in minte si sa zicem 4, stiind cum l-am obtinut pe 4, la iertare „manevreșle mintale” sunt imprecise.Executiv vorbind, ce-o mai fi si iertarea insă? Multi zic ca iertarea e o vindecare deliberata, e un semn de noblete sufleteasca, e un varf al credintei.Unii cred ca iertarea e o propunere de păceală si o invitatie de-a nu judeca, de-a nu te supăra, mai ales de-a nu ține suparearea (cum o mai fi si supărarea „ținută”?!!). Altii cred că iertarea e o propunere de NUP afectiv, de radiere din memorie dar mai ales din suflet a unei fapte. Altii cred ca e uitare intentionata, stergere cu buretele (!!) si mai ales „să treci peste”. Prevăzătorii zic „iert dar nu uit”, pastrand memoria faptelor dar eliberand ranchiuna si ura.
Acu stiti, asta cu iertarea e ca la diateze. Cand eram in scoala am invatat diatezele dupa verbul „a tăia”. Adica cine face actiunea si cine o suporta „tai, mă tai, sunt tăiat”.Asa si cu iertarea iert, ma iert, sunt iertat. Unii sunt buni sa-i ierte pe altii si nepriceputi in a se ierta, altii invers coabiteaza cu sinele bine in schimb nu-i iarta pe ceilalti.
Si ce-ar fi iertarea? Ce-ar putea fi decat ceva din vointa, ceva venit din bunatate si care elibereaza supararea. Unde-i supararea in noi? Fix acolo unde o simtim in corp, adica in gât, in burtă, in cap sau ceafă, in inima sau sub piele. Cum o eliberam dupa ce o localizam? Ne gandim sa o acceptam (adica sa recunoastem ca e, sa o lasam sa fie) apoi ne imaginam ca deschidem bratele si lăsăm sa plece din noi fumul, energia, bioenergia, tensiunea din locul unde apare si se manifesta. Ca fumul care iese pe coș, ca balonul ținut de ață pe care il lasi din mana sa plece, ca o pasare ce-o ții in mana si-i simti inima batand in palma si cand deschizi palmele ea zboara, ca peștele pe care il prinzi la undita si il tii putin si ii dai drumul in apa, ca o gargarita care intra naiva in casa si tu o eliberezi afara.
Dupa ce eliberezi trebuie sa te impaci cu gandul de-a „fi tu fara acel ceva care te-a suparat dar cu amintirea respectiva rece”. Cumva amprenta a ceea ce te-a suparat s-a pus, s-a scris in tine, te-a modelat dar, cu toata modelarea ranchiuna pleaca, trebuie eliberata, altfel daca tii si amintirea si suferinta pentru ca egoul te invata sa faci asa, spunand ca n-ai mai fi tu daca nu le-ai pastra, se cheama bolala trupeasca si sufleteasca daca le tii acolo.
In egoland se tine „rabojul cui te-a pupat si cui te-a scuipat” si egoul se teme tare de a pierde controlul acestor lucruri si-ti zice mereu „imaginea ta si ce cred oamenii conteaza”, doar ca el, egoul e rezultatul constructiilor venite pe fondul nesigurantelor noastre si toate improvizatiile din toate momentele vietii noastre cand ne fugea pamantul de sub picioare. Egoul s-a format din toate iluziile sub care am ascuns fricile de exterior dar mai ales frica de interior, nesiguranta si lipsa de liniste atunci cand esti singur si cauti sa te agati. „Daca iert sunt prost”, daca tin si pastrez in mine supararea, ăla sunt eu. O faca sa ma protejez ca sa nu o patesc iar, asta-i politica egoului.
Iertarea nu inseamna uitare, sau poate deveni uitare cu timpul. Iertarea e procesarea si analizarea supararii, furiei, ranchiunii, urii care exista; ea poate dupa 5 minute, 3 ani sau o viata, depinde de importanta pe care o dai lucrurilor.
Compasiunea fata de tine si fata de altii, te poate ajuta sa ierti iar „eliberarea suferintei” prin iertare (a lăsa sa plece de la tine suferinta) se face usor cu invocarea recunostintei de-a fi in viata in raport cu cei care au fost si nu mai sunt. Compasiunea permite iertarea, iertarea elibereaza si recunostinta pune umarul sa aiba sens toate astea. Apoi vine bucuria ușurării si sentimentul de bunatate față de tine si de lume si nevoia de-a lăsa viata sa curga.