despre critică si autocritică


Când am ajuns sa fac dezvoltare personală, dupa facultate si master, am intrat intr-un grup. Din cand in cand in grup, dădeam si primeam feedback, asa cum e si normal.
Imi amintesc cand am fost pusă concret in fața acestui fapt, m-am ingrozit, desi teoretic operasem cu ideea de a cere feedback, a da feedback. Dar cand am trait-o in carne si oase, am intrat in panică si-n interior am țipat „vai, ce le spun eu la ăștia?? ce le spun?? doar nu i-oi spune lui x că pare bleg si lui y că e naivă?!? Sau, sa le-o zic totuși??”
Atunci a fost prima oara cand mi-am examinat ce cred eu despre ceilalti si-am descoperit ca adânc în mine era o părere brută, trivială, in care caricaturizam fiecare om care „nu-mi plăcea” si-l ridiculizam inauntrul meu, dar cand era vorba de „părerea mea oficial-declarată” eram dispusă sa fiu tolerantă si sa fiu diplomatic draguță cu omul. Foarte ciudat, nu? Sau, mai bine zis ciudat imi parea atunci (ciudat nu-i, pentru ca la multi oameni e asa). Stiu chiar de la oamenii sinceri care s-au deschis si mi-au dat acces la intimitatea lor, lucru pentru care le multumesc, pentru ca de la reciprocitatea intimitatii psihologice cu multi, multi oameni am invatat ce-s oamenii si care-i treaba cu mintea, sufletul si felul in care utilizam mintea.
Atunci, la acea vreme eu (cel putin) as fi avut nevoie ca unul din formatori sa ne dea niste explicatii care sa ma dumirească ce e cu fenomenul care ia nastere in acele conditii in care oamenii sunt fie fie oglinzi, fie proiecții. Cand eu sunt langa unul sau mai multi oameni, ei starnesc in mine foarte multe, dupa caz: curiozitate, atractie, respingere totala sau respingerea unei trasaturi, critică foarte multă si judecată. Ii putem certa pe oameni in gandul nostru, sau ii putem moraliza, „vedem” problemele lor si evident ca emitem si solutii.
Imi amintesc ca la prima cerere si oferta de feedback, am operat mintal rapid si m-am hotarat sa spun ceva cât de cât suportabil-diplomat, cat sa par si sincera si prietenoasa si ca am o parere avizata (că, na, eram psihologi…ce naiba(!). Cand a fost vorba sa primesc feedbackuri, am constatat ca unii au fost la fel ca mine, au spus niste lucruri de complezanta, altii au lovit dur si nemilos si m-au inhibat ca naiba. Efectiv m-au sfredelit niste cuvinte ale cuiva care nu erau laude ci critici. Imi amintesc ca mi s-a chircit mintea si sufletul la critici si ca m-am „consumat” si m-am speriat si-am realizat ca nu stiu sa primesc o observatie sau o critica fara ca ea sa ma perturbe. De ce ma perturba? Fiindca eu imi facusem o imagine de sine slefuita si perfecta (in acord cu intentiile mele de-a iubi si de-a fi iubita) si de cate ori cineva imi clatina imaginea de sine, ea se darama ca un castel de carti de joc si „ma salva” furia pe acel om si bineinteles rusinea care invelea ca un cocon experienta si pulsa inauntrul meu obligandu-ma sa ma dezic de mine, sa ma despic in 2 parti in care invariabil una din parti era criticul nemilos care ma manca de vie. Cumva, cand acest fenomen al criticului interior există, se naste un fel de monopol al criticii, gen „eu am voie sa ma cert, dar altul nu, pentru ca oricum eu fac asta cu varf si indesat”. Si normal ca, daca ne suprasaturam de la autocritică, cand mai vine si o critica din afara, sărim ca arși sa-l demolam pe ala si chipurile sa ne luam apararea. Respingem critica din exterior tocmai pentru ca egoul, in egoland vrea sa detina monopolul.
Norocul meu a fost atunci faptul ca toatae aceste constatari si contradictii, m-au facut sa-mi iau inima in dinti si sa merg privat catre supervizorul meu caruia m-am deschis si i-am aratat masacrul de pe masa mintii mele si i-am descris ce era in mine. Eram la un pas de a-mi conștientiza teatrul interior si asta a ajutat mult si discutiile cu supervizorul m-au normalizat, m-au facut sa vreau sa ma studiez ca sa ma pot intelege, pentru ca sa ma pot transforma, sa pasesc in alt plan. Adica sa trec la un nivel mai bun de functionare, sa ies din zona menajeriei gandurilor si emotiilor si sa incep sa-mi asum. Si o data ce incepi sa-ti asumi, vinovatia se dilueaza si nu mai ramane decat onoarea de a nu te mai rusina de parerile tale, iar mai apoi apare bunavointa de-a te explica pe tine iar apoi inveti vulnerabilitatea. Iar puterea vulnerabilitatii este uriasa, abia ea te pune in toata splendoarea unicitatii tale, caci atunci manifesti iubirea de tine si facand asta incep si oamenii sa te iubeasca cu tot cu „defecte”.
Asadar, cereti feedbackuri si dati feedbackuri cand vi se cere, dar analizati-vi-le si vedeti ce va spun ele. Capacitatea de-a ramane lucid la critica sau observatiile venite din afara, este mare confort emotional.
BTW, daca faceti asta pentru prima oara poate sa fie șocant, veti putea sa va speriati de la diferentele lui „cine credeam eu ca sunt si….cum zice X ca aș fi”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.