Psihologii din Romania au un fel de misiune de-a educa asteptarile oamenilor care ii abordeaza. Acest aspect este foarte important pentru reputatia psihologului, pentru constiinta lui dar si pentru ecologia sociala.
Oamenii vor repede, vor mult, vor magic, vor tratament preferential, vor fara efort, vor fara implicare profunda, vor ieftin, vor in conditiile lor, vor garantii, vor promisiuni, vor schimbari fara sa schimbe nimic. Dar e normal sa vrea asa ceva. Omul e inocent si pur cand vine cu suferinta in dinti sau in poseta si normal sa vrea. Numai ca, psihologul trebuie sa ii spuna ce ii poate da, ce pot face ei doi, impreuna.
Prima mare reusita a unui psiholog este sa puna la discutie cele mai sus insirate si sa le faca realiste si asteptarile si conditiile, tot-tot, dar atat de curat facut incat sa nu ranească si sperie clientul si nici sa nu-l dezamageasca.De fapt asteptarile clientului trebuie curatate de asteptari nerealiste, trebuie asortate cu speranta, colaborativitate si optimism practic. Adica sa scoatem iluzia din realitate si sa lucram pe ceea ce e de lucrat, nestiind niciodata cand pleci la drum cu un client cum va fi. Si omul trebuie tratat serios astfel incat nici sa nu-i fie date garantii si promisiuni dar nici sa nu-l golesti de ele. Acest aspect e unul foarte greu si se face in niste discutii scormonitoare care-l zgâlțâie si trezesc pe client si-l responsabilizeaza mai mult decat era pregatit cand a venit la cabinet. Ale naibii asteptari se formeaza cate putin, cate putin fara sa stii cand. Asteptarile „semiconstiente” sunt un preș sub care e multă frică de-a privi moartea-n față.
Un lucru pe care vreau sa-l scriu pentru oameni este ceva cu privire la unul din efectele psihoterapiei. Si acest aspect (care poate vă va părea banal) e valabil pentru orice om.
Cand omul e in cabinet fata in fata cu terapeutul, presupunand ca exista deschidere reciproca si omul se apuca sa ii vorbeasca terapeutului si sa-i spuna povestea sa , sau sa-i povesteasca un aspect al sau, clientul face o constructie din cuvinte si emotii. Stiind ca se adreseaza unui om care nu stie nimic despre el, isi livreaza povestea cu logică, ca sa poata fi inteleasa.
Acest tip de prezentare a lucrurilor cu noimă pentru celalalt in sine imi face bine mie. Cand eu iti spun tie ceva de mine ca tu sa ma intelegi, implicit eu ma inteleg mai bine pe mine prin coerenta pe care o dau povestii mele pentru tine.
Ei, asa ceva nu se intampla decat intre 2 oameni.
Singur nici un om nu poate obtine acest efect in dialogul lui interior.
Oricat de bun ai fi, oricat ai avea mintea de buna, tot nu-ti iese. Pentru ca eu stiu totul deodata, le am pe toate la un loc in capul meu si de cate ori ma asez sa ma gandesc la un lucru care ma preocupa, ma doare, ma sperie, ma chinuie, nu voi putea gandi asupra lui din cauza emotiilor si al amintirilor care ma tin intr-o ideatie zig-zag-varză. Si atentie, ideatia nu e gandire. Ideatia e o țopăială de colo colo in fluxul mintii pe care avem intentia sa o tinem sub controlul gandirii dar ceea ce reusim e un talmeș-balmeș.
Dar, cand ma aflu ochi in ochi cu un om despre care stiu ca nu ma stie dar ma respecta si ma apuc sa ii povestesc lui ceea ce ma framantă, coerența cu care ii prezint lucruile in primul rand ma ajuta pe mine.
Atentie, un om singur (neconectat) gandeste intr-un fel, cand e privit de altii gandeste altfel, cand e față in față cu un alt om e altfel. Cand nu te stii nici privit si nici in contact cu cineva esti intr-un fel numai cu tine si ai un anumit tip de energie, dar cand esti in contact ai brusc un arc de energie intre tine si celalalt. Cand esti intre oameni fara a fi in centrul lor, depinde , poti lua energie din acea conexiune multipla sau te poti inchide si suferi, sau poti pierde energie.
Polologhia de mai sus e unul din marile avantaje ale psihoterapiei, pentru ca, abia dupa ce vii la psihoterapie iei notă oficiala de problema ta. Pana sa vii credeai ca problema ta e cum iti spun emotiile tale ca e si cum iți sopteste vocea interna ca e si abia la cabinet realizezi ce problema ai, cat e de grea, mare, mic, complexa, realizabila sau nu si cat chef ai sa te bagi in ea. Ca uneori ajungi la concluzia ca mai simplu e sa suporti problema decat sa o rezolvi.
Revenind la prima idee, psihologul n-ar trebui sa aibe naivitatea de-a crede ca clientii stiu ce vor cand vin la cabinet. Ar fi idel, măreț si minunat daca oamenii ar sti toate aceste detalii, dar ei nu stiu si rostul nostru este sa educam oamenii sa stie ce sa ceara de la noi si ce sa se astepte. La psiholog nu e ca la dentist in care caști gura arăți măseaua care doare si medicul o scoate, o plombează sau o tratează, astfel incat cand mergi la dentist stii ce vrei si aia capeti. La psiholog lucrurile nu sunt asa, in psihic orice e legat de toate celalalte.
In ceea ce spun eu e un pic de voluntariat dar si ceva din persoanlitatea psihologului pusa la bataie din prima de cand negociezi cu clientul. Dar, asta e profesia, n-ai ce sa faci altceva. Din ceea ce am scris aici ar reiesi ca si psihologii ar avea asteptari si anume ca clientul sa stie ce e psihoterapia si de cum vine sa plonjeze in ea.