despre viata de terapeut

Psihoterapeutul cu cabinet propriu, spre deosebire de cel cu cabinetul intr-o clinica, se loveste de niste aspecte si sunt curioasa cum fac față colegii mei la suita de frecușuri de rigoare.

-In primul rand, as vrea sa ma refer la clientii care suna sa faca programare si care vor sa-si spuna jumatate din problema la telefon. Majoritatea acestora vor programare repede, maine daca se poate si nu oricand ci la o ora buna pentru ei. Acestia cu greu accepta sa stea pe lista si dupa ce muncesc cu ei sa le explic si-i pun pe lista, cand le vine randul fie nu mai raspund deloc la mesaje (nu mai au curaj sa infrunte situatia, le e rusine sau nu-i mai intereseaza), sau raspund dar spun ca „s-au rezolvat in alta parte”, sau ca „nu mai e cazul ca au depasit faza”. Acestia sunt marii mancatori de timp, atentie, compasiune si rabdare. Aproape zi de zi lucrez cu mine sa nu ma supar, sa nu ii reped pe oameni, sa nu-mi pierd rabdarea, sa raman calma si compasiva, sa ii vad ca pe oameni cu toate particularitatile de rigoare ale cuiva care sufera tare, de dinainte de-a mi fi client.

-din cand in cand, apare un barbat care suna, incepe conversatia politicos, cere atentie, doreste sa inceapa sa spuna pe larg ce probleme are si cand il limitez, ma injura si inchide. Recent, m-a sunat unul la ora 1 jumatate noaptea (!), l-am limitat si i-am inchis si am inchis si tel de frica sa nu mai sune. A doua seara, a sunat tot la 1 noaptea, i-am inchis si mi-a trimis un mesaj vulgar obscen si penibil. L-am blocat si i-am trimis o tona de compasiune. Ăștia sunt cei mai tristi tupeisti ever. Daca il accepti si il tratezi omeneste, afli ca e unul care n-a facut niciodata sex desi are spre 30 de ani, ca are coșuri pe față, ca mama si tatal lui au o situatie nasoala si ca pe el bunicul l-a batut cu furtunul de la butelie de zeci de ori, apoi plange ca un copil. Ăștia dupa mine au un potential psihopatoid urias, sunt bombe sociale si ar trebui menajati si ajutati oarecum desi nu stiu cum, cine si in ce mod. Dar ziceam ca societatii i-ar prinde tare bine ca acesti suferinzi sexosi sa fie ajutati, fiind prevenite violuri si furturi si chiar si crime in acest fel.

-o alta categorie sunt cei care suna si insista ca sunt in urgenta. Apoi suna un apartinator in fibrilatie ingrijorat pentru cel in urgenta. Insista tare, tare sa ii primesti. Fac pe dracu in patru, deranjez lista de clienti ii mut pe unii mai sus, pe altii mai jos sa ii fac un loc celui in urgenta. Intre timp cel in urgenta imi scrie mesaje kilometrice si ii raspund cat de cat scurt dar la obiect. Intr-un final dupa 2 zile de negocieri de felul ăsta, dupa ce ii gasesc un loc in agenda, imi scriu cu intraziere „nu mai venim, ne-am hotarat sa o internam mai bine”. La faza asta stau si ma uit in gol 5 secunde si apoi ma uit la telefon ca prostul in păpușoi, strang buzele, ridic din umeri, oftez si ma comut de pe traseul de a aluneca in frustrare catre „bietul om, ce greu i-o fi, biata familie”. As vrea sa stiti ca uneori nu e rezervorul plin de compasiune grosiera pentru oameni pe care nici macar nu-i cunosc, ca uneori ma lovesc de ceea ce se cheama fatigabilitate compasiva si trebuie sa meditez sa umplu si acest rezervor. E ca un fel de gospodarire interna aceasta preocupare de a fi gospodina cu acest gen de lucruri.

-o alta categorie sunt apartinatorii clientilor, care suna firesc sau dau mesaj imediat ce pleaca clientul „sunati-ma cand puteti sa vorbim”, cei care au pretentia sau li se pare firesc sa vorbesc cu ei dupa sedinta sa le spun ce-a facut sora/mama/copilul lor. Uneori e ok sa fac asta, dar nu e de la sine inteles si ma enerveaza ca unii oameni se asteapta sa dau raportul ca si cum ar fi obligatia mea. Cu acestia sunt destul de specifica si le spun la telefon ca nu pot asigura raportul si ca, va trebui sa mearga chiar la cel care a fost la mine (sora/mama/copilul) si sa faca o discutie cu acesta daca e curios, sau sa ceara o sedinta la mine, sa si-o plateasca si sa discutam lucruri sistemice de familie.

-alti oameni, cei care m-au cunoscut in trecut, sau care ma cunosc de pe facebook imi scriu mesaje kilometrice cu probleme de-ale lor cerandu-mi sfaturi. Nu le dau sfaturi scrise , le scriu ca nu ii pot „rezolva” intr-un mesaj, le cer scuze si atat. Unii se supara, altii accepta. Mi se strange inima pentru fiecare om pe care-l dezamagesc dar nu am ce face.

-alta categorie sunt clienti care-mi scriu fara sa-mi fi cerut permisiunea, fara sa fi discutat cu mine asta. Unora le dau eu permisiunea, altora le-o limitez in functie de cum arata problematica lor. Aici e usor de reglat, dar tot e ceva de reglat si aici. Desi e usor, aici intra si clientul care scrie din mers ba ca lesina, ba ca are ameteala, ba ca s-a certat cu seful, ba ca a visat urat. Aici se manifesta de fapt subteranul relatiei terapautice, in care se dovedeste ca omul la greu cauta o relatie de care sa se agate ca sa se poata suporta pe sine insusi.

-fosti clienti care revin dupa cativa ani in care vor o sedinta sau mai multe si care se astepta sa le gasesc loc. Daca nu am loc, se supara, imi scriu mesaje masochiste ca am ceva cu el/ea, ca il/o resping, ca cu ce mi-a gresit. Si pune-te Viki sa le explici la acesti oameni. E de inteles, fiecare om vrea sa fie mai special ca altii si vrea o relatie mai buna cu mine decat ca ceilalti, in timp ce eu ma straduiesc sa am energie egala pentru fiecare si sa tratez cu respect egal pe oricine.

-inca mai sunt oameni care imi scriu si care nu stiu ca psihologul lucreaza pe bani, se mira cand aud. Acestia cred ca psihologul lucreaza la stat ca profesorul si ca asta e menirea psihologului, sa dea sfaturi oricui ii cere. Si acestia merita pusi la curent, merita explicatii, nu e vina lor ca nu stiu ceea ce ar fi trebuit sa stie deja

Dati-va seama cat trebuie sa fie de curat si sanatos in sinea lui un psiholog cu privire la tupeisti, insistenti, neinfomati, curiosi, psihopati, cersetori, contestatari, mincinosi, amanatori, apartinatori ingrijorati, salvatori, etc Eu am insirat aci cateva din ipostazele pe care le intampin si ce energie trebuie sa ai ca psiholog care are cabinet si e cautat de clienti. Va dati seama ca, toti acesti oameni care vin catre mine trebuie si sa ii primesc si ascult si sa le dau inapoi ce cere situatia.
E drept ca am un principiu care zice „cere-mi ce vrei, iti voi da ceea ce pot/consider/meriti/e voie”.
Pe langa consumul psihic si uzura pe care mi-o produc aceste aspecte, e necesar ca inauntrul meu sa pot fi realmente o persoana buna, adica sa ma duc la negocieri in #egoland. Uneori ma simt ca Donald Trump cand ma freaca cate un om. Ma rusinez, pentru ca Donald Trump e un fanatic de care nu-mi place deloc si mi se face groaza de propriile-mi reactii. Dar jur ca nu-s mereu Donald Trump. Depinde si de starea in care ma prinde omul care suna sau scrie. Mostly sunt zen, dar am si momente de zen turbat sau perturbat. Sau, sunt zen si suna unul dintr-o categorie, il lamuresc. In 15 minute suna un altul, imediat un altul. Va jur ca sunt zile cand in 2 ore suna 5 insi si scriu inca 3. Toti la un loc reusesc sa-mi demoleze si mama zenului si-mi vine sa urlu si nu am la cine sa urlu si nici nu e ok sa urlu, desi cred ca daca as avea o camera fonica care absoarbe suntele mi-ar prinde bine uneori sa urlu.
Dar, merg la oglinda si ma uit in ochii mei si vorbesc, uneori cu voce tare si ma calmez. Sau, ies si stau afara cu capul pe spate si ma uit la cer. Sau ma scutur din toate incheieturile, fac cateva scheme de gym, râd si merg mai departe. Sau o sun pe sor-mea, o amica sau un coleg. Si oricat de greu ar fi de gasit compasiunea din mine, reusesc s-o gasesc.

As vrea ca lucrurile sa fie mai simple, mai organizate, mai sub control, dar universul imi arata degetul din cand in cand. In egoland e cand totul minunat cand egoul meu se transforma si ia forme nebanuite, a se vedea penibilitatea donald trump. Si iau un scaunel si ma asez langa ego, langa dragul meu produs al fricilor, nervilor, orgoliului si rusinilor mele si ii tot vorbesc pana il calmez si-l linistesc si deodata se face ok si bun si compasiv si frumos si increzator, dar mai ales omenos. Ceea ce doresc oricui.
Ma tem ca acseta postare va inhiba pe unii, pe altii ii va face sa rada, pe altii sa ma inteleaga mai bine. De fapt nu ma astept la nimic sa-mi transforme in bine aceasta postare ci sa va dea un vizor catre lumea mea. Mai mult ma astept sa ma relaxez eu mai mult si sa pot sa cuprind toate cele, decat sa ma astept sa se lase cineva educat de ce am scris.
Ma intreb cum or face fata alti colegi la chestiunile astea, care sunt colaterale profesiei sau care fac parte din profesie dar nu se refera strict la obiectul central al profesionalismului nostru.
Va imbratisez pe toti, carantina usoara in continuare ❤️

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.