un caz

Azi mi a iesit ceva foarte frumos in cabinet. A venit un fiu însoțind un tată pentru o #evaluare pentru neurolog. Tatal, un domn in vârstă tinand inca garda sus, chiar daca alzheimer-ul il musca nemilos din ce in ce mai des si uită apa deschisă si altele.Probabil i a placut modul cald in care i am vorbit, pentru că, cerandu i sa scrie ceva (orice) pe test mi a scris ” va iubesc mult”. – ma iubiti pe mine? Mie mi ati scris, sau ati scris asa neutru? -pe dvs va iubesc, ca vorbiti frumos! -ma onorati, multumesc! si-am raspuns si eu cu un zambet largSi ce credeti? Nu stiu ce mi-a venit dar am zis spontan: fiul e langa dvs (barbat de peste 40) lui i-ati spus cu atat generozitate ca-l iubiti? -A, daaaa, zice batranul. Alaturi, fiul palid legana capul ca nu. Chiar si-a dres vocea (gatuita de emotiile prezente) si zice apasat „Ni-cio-da-tă doamna!”Taica-su speriat dar pe fază „niciodata?!? da te iubesc mă baiatule! Na: te iubesc, te iubesc, e bine??”Eu am realizat ca am creat un moment si m-am hotarat sa-l duc pana la capat:-nu are legatură cu evaluarea dar stiu cat de rare pot fi aceste momente de sincronizare, asa ca, cu incuviiintarea voastra, ca tot va am pe amandoi aici, v-as sugera sa va intoarceti unul catre altul si, stimate domn (i-am zis tatalui) priviti-va fiul in ochi si mai spuneti-i inca o data dar serios, precum si ca sunteti mandru de el. I-a zis „fiule, te iubesc, te-am iubit toata viata si sa stii ca sunt mandru de tine!!”. S-au imbratisat si-au tremurat putin, o fractiune de secunda si m-am facut ca nu vad vulnerabilitatea amandurora ca sa nu fac vreun spectacol. Am lasat sa fie un moment mic, spontan, simplu si vindecator. N-am comentat ochii care jucau in lacrimi si nici uriasa dogoare care-a fost eliberata in spatiu, de-am deschis geamul sa lasam sa iasa si sa pluteasca pentru totdeauna imbratisarea lor. I-am felicitat strangandu-le mana amandurora si ne-am continuat discutia despre cata autonomie mai are un om singur, ramas singur dupa decesul sotiei si alzheimerul care ia forma doliului. Mi-a zis ca are „ce-a avut si Cristina Topescu” adica acea singuratate plus frica de singuratate. Tocmai de aia, a fost deschis sa invete/accepte sa faca cum i-am zis (niste tipsuri care sa contracareze uitarea) si volens-nolens sa-si asume alzheimerul pentru ca se facea ca joaca la cacealma cu acest aspect si nu-i gluma. Le-am zis amandurora parerea mea si anume ca, Cristina Topescu ne-a lasat o mare mostenire tuturor si anume sa incepem sa vorbim de frica de singuratate si sa o luam in serios. Chiar daca nu stim cum s-a facut ca ea sa moara atat de atipic, mesajul ei e sa stam conectati si sa nu ne prefacem ca nu ne pasă de singuratate, pentru ca ne pasă al naibii de mult. Eu….am fost si sunt incantata de spontaneitatea de context de-a-i pune față in față pe tata si pe fiu si de-a potrivi iubirea intre ei chiar daca ea fusese prezenta, lipsise sa fie pusa in cuvinte si afirmata ochi in ochi, variantă mega buna decat aia implicita de tip „da, ce, nu stii ca te iubesc?”. Va asigur (de fapt ma asigur) ca nu ma consider cavalerul iubirii neimpartasite si ca nu-mi arog vreo misiune in a vâna momente in care sa storc iubire de la oameni musai, dar daca a fost sa fie si domnul examinat sa-mi scrie pe hartia de la MMSE „va iubesc mult”, am raspuns si eu redirectionand iubirea.