Daca inchid ochii si ma gandesc la un măr, imi vine imaginea lui. Daca ma gandesc la lună sau la polul nord, imi vin imaginile respective in minte.
Ei, dar cand mă gandesc la …mine, nu am nici o reprezentare concreta in minte, sau… am mai multe si patinez pe ele.
Fie imi vine in minte figura asa cum e o in poze sau in oglinda, fie ma mut la creier, săr la suflet, la minte, la subconștient, la memorie…apoi realizez ca nu am un model cu toate partile nominalizate deodata. Si ca oricat incerc un montaj sa le asez una peste alta si „eul” care se intreabă si socoate sa-l plasez in punctul din frunte avand linie cu inima, ceva parca imi scapa si asta ma deruteaza si ma enerveaza.
Am ajuns la concluzia montând toate parițile enumerate sa fac „o singura bucata” ca eul care se intreaba si care este „chiar el” e respiratia. Respiratia vie, constienta sunt eu. Ea e miezul si punctul zero al lui Eu. Respiratia, constiinta (cu tot cu minte), creierul, corpul, povestea, sufletul, subconstientul.
Eu asa cred că, conștiența e în respirație, în suflu.
Suflu de la suflet.