despre accidentul auto

      Niciun comentariu la despre accidentul auto

Stiti ca a fost in urma cu 4 zile un accident auto soldat cu 10 victime, toate femei, mame, soții dintr-un sat din apropierea Sloboziei.
De cand am aflat m-am gandit din pozitia onoarei de teritoriu la durerea oamenilor in doliu. Nimic din viata nu te pregateste pentru asta iar socul trait este imens si numai cel ce-a trait asa ceva poate sti cum e, noi putem doar sa ne imaginam empatic si compasiv.
Mi-am pus in minte sa demarez o actiune fie derulata numai de mine, fie sa fac strigare catre colegii mei sa ii invit la a participa umanitar la o posibila actiune de-a oferi suport psihologic si eventual consiliere pentru un doliu „cat se poate de integrat”. Că, na, conteaza cum traiesti doliul. Sa treci prin el si nu sa treci peste el. Si daca treci prin doliu sa cauti sa poti sa accepti si sa inveti sa traiesti fara persoana pierduta si sa accepti cum te transforma doliul pe tine si ce se intampla cu tine indoliat fiind.
Fara sa existe vreun protocol sau vreo procedura oficiala, am gandit strategic pasii care au tinut numai de mine:
-mi-am format intentia de-a merge sa ofer oamenilor prezenta mea si respectul de-ai lasa sa stie ca imi pasa mie si colegilor mei
-am contactat niste autoritati (isu, dgaspc pe care le-am informat de intentia mea), primarul comunei si asistentul social care m-a ajutat sa ii anunte pe oameni si sa-i lase sa decida daca vor sa vina sau nu
-le-am scris colegilor mei ca fac acest demers si ca ii rog sa se gandeasca daca vor sa ofere voluntariat. Le-am promis ca ii voi coordona si superviza pe cei interesati sa colaboreze cu mine, sau le-am lasat libertatea de-a se implica personal fara sa impartaseasca cu mine actiunile sale.
-mi-am setat principiile inainte de-a ma duce azi, mi-am luat liber de la cabinet ca sa pot sa-mi compun energia de intampinare, vizand sa : nu ma duc ca un salvator, sa nu pun presiune pe oameni sa accepte discutia cu mine sau sedinte ulterioare, sa nu las impresia ca fara de consiliere psihologica nu se poate trai, ca m-am dus catre ei firesc, simplu si fara emfaza.
Oamenii au venit toti odata mari si mici, plansi si cu fețele impietrite. Am avut la dispozitie sala de sedinta de la primarie si scaune suficiente. Au venit vreo 17 sau 20 de oameni, nu i-am numarat. Am vazut niste priviri curioase la modul nedumerit, un pic de scepticism indurerat- foarte firesc dealtfel. Le-am vorbit calm, rar si oarecum codificat la inceput nestiind daca copiii stiu sau nu (doar o fetita de aprox 4 ani nu stia, restul stiau deja).
Le-am zis ca nu le pot raspunde la intrebarea „de ce”, de ce s-a intamplat ce s-a intamplat dar ca le pot vorbi despre „cum sa facem de-acum”. Tații copiilor se uitau uimiti, siderati, indurerati totusi ascultau. Au ascultat cu atentie si incet incet s-au relaxat oarecum si s-au linistit cu privire la cine naiba eram eu si de unde am aterizat. M-am dus imbracat modest si simplu si am vorbit simplu. Apoi le-am zis ca am nevoie de la fiecare sa imi dea o imbratisare in tacere sa respiram cate putin impreuna si ca fiecare e liber sa accepte sau sa refuze, dar a acceptat fiecare om si a fost o mare tacere cat eu am trecut pe la fiecare. Am stat cu fiecare intr-o imbratisare curata mai mult sau mai putin si-am spus fiecaruia la ureche ce am gasit potrivit. Unii nu voiau sa terminam imbratisarea si cand dadeam sa ma retrag, ma trageau inapoi si se reimbratisau cu mine mai strans, mai puternic. Niciunul nu a avut vreun sentiment de ridicol sau de participare silita, sau sa dea semn ca imbratisarea e bla bla. Ba, unii si-au pus mana pe inima dupa aia si au mai prins nitica culoare pe față, au devenit mai prezenti chiar daca indurerati.
Creearea de contact si gasirea momentului potrivit si cerinta simpla si fireasca a imbratisarii, invaluirea imbratisarii in rugamintea venita de la mine a facut momentul special. Chiar au contat si chiar am facut priză toti de acolo, apoi era atat caldura in ochii oamenilor ca parca cereau ajutor.
Le-am spus in mare ce-ar insemna consilierea, ca ar putea-o face fie la fata locului fie la telefon, le-am spus ca pot refuza sau se pot razgandi. Am spus ca daca ar fi dupa mine, dupa ce strang colegii ca am mai da o tura in sat la ei dar ca nu pot promite pentru ca nu controlez eu totul, dar tinand cont de conditia lor modesta ca o sa incercam sa facem acest voluntariat lung sau scurt dupa cum vom putea coopera. Le-am dat numarul meu de telefon si le-am luat numerele lor de telefon si le-am zis ca vor fi cautati fiecare de cate un psiholog, probabil ca vor trebui cam 10 psihologi, pe care sper sa-i conving sa participe.
Am stat cam 2 ore cu ei, a fost foarte ok intalnirea dupa mine si ne-am despartit cu onoare si respect si mi s-au parut ca au plecat mai ok decat venisera. De-acum nu mai tine numai de mine, pentru ca eu ca fiecare, am nevoie sa am grija de mine sa fiu ok, atat de ok incat sa pot fi de ajutor in momente din astea dar astfel incat ajutorul de-l dau sa nu ma copleseasca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.