interventia in criză

      Niciun comentariu la interventia in criză

interventia psihologica in criză

2. Continuare la postarea precedenta scrisa in urma unei tragedii, cum am procedat eu in situatile date.
In criză n-ai timp sa planifici si sa faci strategii. In criza intri, te asiguri ca esti lucid, scanezi situatia si intervii improvizat respectand totusi principii:-sa nu fii salvator sa te bagi in seama nevrut, necerut-sa iei contact cu oamenii ochiometric si sa te deschizi din plex-in contact sa vezi felul in care reactioneaza cei cu care esti (cum respira ei, cum clipesc, daca sunt incordati sau nu, daca sunt rosii sau palizi, daca te evita sau nu). In functie de cum „mișcă” ceilalti, improvizezi si incepi a vorbi reflectand situatia : sunt aici pentru că…., observ că…., as dori să…. (astepti sa vezi daca ceilalti te urmaresc sau te evita). -vocea trebuie sa fie curata, ferma, respectuoasa-trebuie sa crezi in ce spui tu ca psiholog si sa a propriile traume asumate altfel e belea proiectezi si nu mai vezi ce e de vazut ci vezi ce te astepti sa vezi, faci atribuiri, obiectifici, te identifici etc-construiesti plecand de la contact si motivul pentru care esti acolo adaugand cate putin cate putin sa faci omul sa accepte si sa vrea sa iasa din criza
Asadar azi m-am trezit si m-am pregatit sa merg la copiii femeiii de ieri de la capelă. Tot afara m-am dus sub cer, ingandurata si gandind ca e dificil tare sa mergi sa ii spui unui copil ca i-a murit mama. Si nu, nu ai cum sa ii zici pur si simplu ci trebuie sa gasesti o cale sa iti dea voie copilul sa ii spui si asta e al naibii de greu. Dar stiu ca pe copii te poti baza intotdeauna ca ei sunt foarte puternici daca ii respecti si ii iei in serios chiar daca nu folosesti numai seriozitati. Mi-am amintit ici colo franturi din alte faze de acest gen in care am ami facut asta si cat de bine m-am simtit dupa facand o treaba buna.
Asadar am plecat dupa ce m-am uitat in oglinda de pe hol si mi-am indulcit privirea ca era prea grava. Ma va vedea un copil, mi-am zis asa ca brusc mi s-a injumatatit tensiunea din muschii feței. Si-am plecat. Spusesem bunicii sa fie mai multi adulti de referinta acolo si ma asteptau unii la poarta, unii frangandu-si mainile prin curte. Erau vreo 5-6 adulti de varste diferite, rude din familie si toti erau vizibil speriati, frichiniți, agitati aiurea de colo-colo si a aparut fetita. Toti adultii brusc au facut fețe zambitoare (neconvingator, dar zambitoare) si-au spus fetitei ca au musafiri, adica pe mine si eu m-am oprit si dintr-o data m-am simtit mică si eu si m-am fastacit balansandu-ma pe talpi si leganandu-ma timid cu ghiozdanul in mana. Pot sa vin in vizită? am intrebat-o si ea s-a uitat la mine pur si simplu tintit la modul mirat si-a dat din cap. Apoi am vazut cum ceilalti faceau mici glumite dragalase cum ea le raspundea scurt cu cate un zambet la fel de neconvingator si-am intrat. Fetita a tresarit ca o caprioara vigilenta in avans avand totusi aerul de neliniste grava. Am intrat, s-au asezat in living in jurul ei, eu jos pe covor fix in fata fetei in timp ce adultii vorbeau dragalas aiurea. Le-am zis simplu si fara autoritate celorlalti, va rog sa fim putin seriosi avem lucruri de vorbit si nu e nevoie sa radem nonstop. Fetita a ramas incordata cu manutele in mainile mele si m-am prezentat i-am spus iar numele meu si ea pe al ei si i-am zis ca am venit sa vorbesc ceva important cu ea. Hai sa stam putin de mana sa ne simtim, sa ne imprietenim putin, apoi am rugat-o sa ne tinem mainile pe inima celeilalte reciproc si a fost de acord. O mana pe inima, una mana in mana. In timp ce noi stateam asa, cand am simtit ca fata e conectata cu mine, i-am zis simplu: -simti ca s-a intamplat ceva? A dat din cap serios ca da, simte. -vrei sa vorbim despre ce simti? A dat din cap ca nu. -dar stii ceva, nu? A inceput sa respire greu, sa ii bata inima si sa-mi bata si mie si in ochi i-a urcat toata frica, toata ingrijorarea, toata disperarea. -Iti simt inimioara cum bate si vad ca ti-e greu. Apoi am construit cu ea, un mic dialog sarind de la povesti, la jucarii, de la bunicul si bunica. I-am zis: am inceput sa te cunosc mai bine si te plac si mai mult. Dar nu am auzit decat despre bunici despre parinti nimic. Am vorbit ce s-a putut de tati, apoi la mami s-a inrosit tare si-a inceput sa respire greu si o tensiune mare era vizibil in ea, dar am ramas ochi in ochi si nici ea nu pleca din conexiune. -stii ca despre mami e vorba? Si a incuviintat din cap ca da. S-a intamplat ceva cu mami, eu stiu ce s-a intamplat si-ti spun doar daca vrei. -nu vreau, a zis.-eu sunt aici sa-ti spun, asa cum mergi la coafor sa te tunzi sau daca iti rupi un picior mergi sa il pui in gips la spital. Anumite lucruri nu ni le putem face singuri sau sa ni le faca bunica ci trebuie sa vina cineva priceput, iar eu la asta sunt priceputa. Daca nu vrei, nu-ti spun. Mai stau putin cu tine si plec, stii macar ca s-a intamplat ceva cu mami. -in clipa asta ce-ai vrea cel mai mult? am intrebat-o-sa merg la verisoara mea, a zis dintr-o data.Matusa s-a oferit sa o duca, in alta localitate, intr-un sat. S-a ridicat in picioare iar eu i-am zis:-cand sau daca vrei vreodata sa stii, intrebi tu, ok? si-a zis da grabit si-a plecat. Dupa care….neasteptat s-a oprit si-a revenit si-a zis : vreau sa stiu. Acum zi-mi. Vreau sa stiu:Uite mama ta ….a patit, a cazut, a avut un accident si medicii….si….nu a mai putut fi salvata. -da, stiam, a zis simplu. Apoi s-a inseninat la față si-a zis: buni stie? stiu, a inceput sa planga buni. -va trebui sa aveti grija una de alta si a promis ca da. Copilului ii disparuse acea tensiune care o ineca si a inceput sa se comporte foarte serios si adecvat. -o las pe buni sa planga?-da, dar nu mai mult de 3 minute. Ii amintesti tu, da? Le-am mai povestit de la alti copii ce i-a ajutat, apoi cu fiecare persoana din camera ne-am spus numele si ne-am zis te iubesc. Adultilor de față le-a placut te iubescul colectiv mult tare de tot. Li s-a parut minunea de pe lume. S-au inchinat si-au plans toti de usurare. Fetita a refuzat sa merga la cimitir si la biserica. A spus ca stie ce inseamna dar nu vrea. I-am zis ca o sa tina minte toata viata discutia noastra. I-am mai zis multe dar as incarca postarea prea mult, in plus anumite detalii le săr ca asa consider. Apoi ne-am ocupat de cea mica mica, care era extrem de agitata si …..spunea mama oricareia dintre noi. (!)M-am dus cu alaiul de doamne in doliu care se inchinau cat de bine a facut fata față discutiei si am vorbit despre cea mica cum sa intervina la ea, cum sa ii preia starile si cum sa le dirijeze catre calmare. Am stat vreo ora de vorba cu totii sa le mai spun una alta si am plecat usurata si multumita, gandindu-ma la puterea lui te iubesc si la puterea de a te privi in ochi cu cineva. Am auzit atat de multe multumiri, ca am zambit la contrastul ca in mijlocul unei morti tot mai e ceva de multumit. Nu aveam nevoie de acele multumiri decat ca indicator ca trecerea mea pe acolo a fost de bine. Si-am zis sa dau mai departe stafeta de interventie in criza cat sunt sub efectul acestei intalniri.
Eu m-am straduit sa povestesc ca sa fie oarecum exemplu pentru altii care n-au psiholog si care nu stiu cum sa faca. Copilului trebuie sa i se spuna cand ii moare un parinte dar in timingul copilului si cand vrea el. Cel care respecta un copil lucreaza cu copilul simplu si minunat. Copiii sunt puternici, adultii au ce invata de la copii, credetima.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.