despre interventia in criză

      Niciun comentariu la despre interventia in criză

1.Din jurnalul meu de psiholog, cum arata unele zile cand sunt chemata sa intervin in miezul unei tragedii. Scriu aceasta postare cu toata bunăcredinta pentru a-si lua fiecare ce vrea din ea.
Ieri, cand m-am trezit dimineata, am primit un mesaj de urgență de la o clienta ca o prietena de-a ei s-a sinucis si ca ma roaga sa o pot primi cat de curand pot. Am primit mesajul si-am inregistrat un impact in plex, ceva s-a zguduit acolo dar am sesizat si-am respirat si m-am redresat. Mi-am adus aminte ca eram in weekend dar stirea suicidului surclaseaza un weekend si-am decis s-o chem la 11.
A venit si-am prelucrat șocul, sperietura, ultimile lor amintiri impreuna. Am lasat-o initial sa vorbeasca chiar daca plangea si vorbea dificil, am tinut-o putin de mana si apoi i-am povestit despre doi din prietenii mei care-au murit cum am trăit eu socul, durerea, dorul, furia, neputinta si mai ales cum am gestionat amintirile care imi veneau din cand in cand la mult timp dupa. Am intrebat-o ce simte in clipa aia si mi-a spus, iar eu i-am sugerat sa o tin daca vrea sa stea putin in contact cu locul suferintei si cu insasi suferinta. A acceptat si-am mers langa ea si-am tinut-o si i-am zis sa stie ca nu e singura si ca am eu grija de ea, de corpul ei cand merge sa intalneasca suferinta si s-a conectat, iar eu am tras aer in piept si am stat si eu constienta ca fac asta si ca ma simt in stare sa fac asta. Am mangaiat-o usor si i-am vorbit rar cu pauze de taceri si ea s-a inclestat de mine si i-am zis ca simt si ca e ok si i-am spus că astept sa-mi faca ea un semn cand se cheltuieste si se consuma suferinta. S-a incordat si s-a incins si-a tremurat usor dar eu am ramas ferma si aproape fara sa o distrag. Sa fi stat asa cam un minut, poate doua, nu mai mult cand a dat semne de revenire, s-a miscat usor, s-a desclestat si s-a purtat ca un om trezit ca dintr-un cosmar si-a inceput sa respire lung si sa expire oftat de cateva ori. Hei, am fost aici cu tine tot timpul i-am zis si tu hotarasti cand poti sa revii total. A dat doar din cap si-a mai stat cateva secunde si-apoi si-a reluat locul cu ochii straluncind de lacrimi dar si de usurare. Cu privire de bucurie ca a trecut prin experienta si ca poate sa ducă totul. A plecat extrem de usurata si multumita, chiar mi-a multumit repetat iar eu am luat multumirile ca pe declaratii ca face față, lucru pe care toti ni-l dorim.
Apoi, am crezut ca asta a fost tot, o sedinta despre un suicid șocant despre care se va vorbi mult si care va zgudui comunitatea. M-am gandit un pic ingandurata cum vor fi afectati oamenii care au cunoscut-o si care n-au cunoscut-o pe femeia care a ales sa plece. Dar lucrurile nu s-au incheiat, in scurt timp m-a sunat o cunostinta care s-a dovedit a fi sefa persoanei care s-a sinucis . Era zguduita, era pe drum si-am facut si cu ea o discutie lunga la telefon in jurul evenimentului. Cand esti psiholog, oamenii care te cunosc apeleaza la tine in criză si asta e ceva ce vine la pachet cu munca pe care o ai, dar care e dincolo de munca. Crizele de-aia-s crize ca vin pe neasteptate si nimeni nu e pregatit pentru criza. Doar psihologul trebuie sa fie antrenat si cultivat sa fie chemat si solicitat in criza. Nu-i lucru usor sa ajungi sa fii psiholog sa te simti pregatit pentru acest tip de solicitare si sa fii prelucrat incat sa poti lucra cu oameni in soc. Nici eu nu m-am nascut pregatita dar m-am pregatit din mers si ma bucur ca mi-a reusit. Psihologii tineri au nevoie sa constientizeze si sa stie ca pot fi pusi in fata acestor solicitari si ca fie refuza asumat daca nu se simt in stare, fie sa se pregateasca pentru asta cu psihologi care pot preda aceste experiente. Nu e ca si cum devii insensibil, ba dimpotriva trebuie sa fii supersensibil dar sa poti sa nu te identifici cu suferinta celor cu care intri in contact. Asta se invata sa stiti, are explicatii, are tehnici, are instructaj. Dar mi-am zis, mamă cum se amesteca lucrurile din viata personala cu cea profesionala si mi-am dat seama ca aveam pretentia sa le tin separate dar apoi am recunoscut ca nu are nimeni cum sa faca asta tot timpul. Ridici din umeri, oftezi si le iei din mers si zici „asta-i viața”.
Apoi, pe seara, m-am trezit cu un alt telefon de la cunostinta mea care era la capela sa ma intrebe cum sa faca bunica copiilor cu copiii, in jurul mortii mamei lor. Discutia a fost pentru mine de impact in sensul in care era seara, nu era programată si mi-am dat seama ca se asteptau de la mine minuni si puteri speciale. Femeia de bunacredinta se interesa dandu-mi niste detalii cum sa procedeze intrebandu-ma daca e bine sa spuna copiilor sau nu. Mi-a si spus ca vrea sa fie de ajutor si ca nu vrea sa ajute amatoristic si ca a apelat la mine ca are incredere in mine si ca sa ii spun eu ce sa faca.
In timpul discutiei simtind ca sunt trasă de doamna cu care vorbeam in nevoile ei, m-am redresat si i-am spus ca nu exista o regula ca fiecare copil are nevoia de adevar dar spus in contextul favorabil al copilului si ca nu am cum sa dau instructiuni la telefon dar ca, pot face o exceptie si sa vin la capela daca adultii din jurul persoanei decedate doresc asta. Am insistat sa le spuna si sa ii lase sa decida ei si daca se hotarasc sa vrea sa vin sa ii ajut sa ia niste decizii, pot sa fac asta. As fi acceptat fara ezistare sa nu ma bag, sa nu fiu salvator daca de la ei ar fi venit refuzul. Nu este treaba mea sa salvez oameni care nu constientizeaza ca au nevoie de ajutor din partea cuiva ca mine. Am stat calma gandindu-ma iar si iar ce e viata si ce credem noi desteptii vii ca ar fi.
Doamna a revenit cu ideea ca adultii doresc sa vin la o discutie si-am acceptat sa merg, simtindu-ma in stare si mirandu-ma ca ma simt in stare. Cineva trebuie sa faca si asta mi-am spus, iar eu ma simt in stare sa fac asta. Am mers acolo si-am vazut lumea indoliata, fețele perplexe si plânse ale oamenilor, florile, mirosul de lumanari, lumanarile arzand, plansul in surdina si icoanele, sicriul. Am stat putin si-am pastrat un moment solemn de tacere, am suspinat, m-am uitat asa fara reactie de ganduri la toata imprejurarea, am simtit regret pentru femeia care a ales sa cheme ea moartea inversandu-si procesul de-a tine moartea la distanta cum facem ăștia viii. Am avut senstimentul ca eu sunt eu si ceilalti sunt dincolo de mine dar si ca eu sunt una la un loc cu totii. Straniu dar cine mai sta sa judece ce simti intr-o capela.
A venit mama celei moarte, m-am prezentat si i-am zis sa mergem intr-un loc mai retras sa vorbim si si-a mai luat niste rude. Am ajuns, stateam in picioare si m-am asezat in fata doamnei. I-am luat mana si i-am pus-o pe inima mea, eu mi-am pus mana pe inima ei si apoi m-am prezentat si i-am zis ca stiu ca cineva i-a facut propunerea de-a vorbi cu mine si ca am fost de acord sa vin fiind o imprejurare atat de dureroasa. I-am vorbit mult, am tacut cand plangea si mi-a zis ca se scurge si am luat-o in brate din lateral sa se sprijine pe mine fizic dar si simbolic si i-am zis ca nu trebuie sa stie cum va face fata dar ca va invata, tot ce are nevoie sa sa stie ca se poate. Am vorbit vreo ora, pe jumatate despre cum sa acceptam ce-a facut fata ei, restul despre copii. In linii mari nu avea de gand sa spuna copiilor nimic si sa ii duca cu vorba. M-a rugat daca pot sa vin eu sa le spun si am fost de acord, pentru ca era ceva ce e in prelungirea interventiei mele inca de dimineata. Am vorbit de putere, de slabiciune, de adevar si de minciuni precum si de cuvintele nespuse care dor si rod mai mult ca minciunile. Am vorbit de Dumnezeu, de destin si de „mintea romanului dupa urmă” precum si de „de-ar sti omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”. Si-am decis ca a doua zi, adica azi sa merg acasa la copii. Doamna a vrut sa-mi palteasca si i-am spus ca m-am decis sa imi plateasca 2 sedinte chiar daca eu ca timp am cheltuit cam 5 sedinte dar ca cele neplatite vreau sa fie contributia mea la o nenorocire. Nu mi-a fost nici un pic rusine sa vorbesc despre asta (separat de rudele in doliu) pentru ca n-as vrea sa raman cu impresia de bunul samaritean comunal si ca mai putin de jumatate din suma o gasesc echivalenta. A fost total de acord.
Ca sa nu fac postari kilometrice, o sa inchei aceasta postare aici si o sa pun intalnirea cu copiii intr-o alta postare. Am revenit acasa aseara si am stat in curte cu luminile stinse uitandu-ma la cer si lasand mintea sa-si ruleze bazaconiile. Programul de disperare, cel de filozofie neagra, apoi cel de filozofie gri, apoi cel curcubeu. Mi-am dat voie sa aberez, sa lacrimez si sa mi sa para absurd totul. Desi stiam ca nu e totul absurd am avut chef sa fiu exagerata si sa consider totul absurd. Si asa m-am urnit si-am intrat in casa dupa ce-am diagnosticat tot universul ca fiind absurd si asa l-am lasat. Dimineată nu mai era totul absurd. Unele ramasesera si sunt si acum absurde, altele paradoxale, altele banale sau tampenii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.