sindromul „de ce esti rău? rea? ”=„mi-e teamă c-o iau razna”

sindromul „de ce esti rău? rea? ”=„mi-e teamă c-o iau razna”
Am de gand sa scriu aici un pic despre „luatul razna”. Fac asta, pentru ca am citit azi intamplator un articol care m-a starnit dar si pentru ca foarte des in cabinet ma confrunt uneori cu „ temerea de luatul razna”. Hai s-o iau cu articolul mai intai, pun mai jos un fragment din articolul despre o crima:
„ Crima a avut loc noaptea în casa în care cei doi soţi locuiau. Bărbatul avea 49 de ani. La un moment dat în timpul nopţii de miercuri spre joi, fără să se ştie cu exactitate de ce, botoşăneanca i-a înfipt, de mai multe, soţului, un cuţit în organele genitale. ”
„Fără să știe de ce”, e o mică șopârlă strecurata in articol care ravagii in sufletul oamenilor. Un fir subtire de energie de frica iese din acel articol, din acea bucatica scrisa si acceseaza frica din om despre el însuși. Si anume amintirea momentelor cand ni s-a parut ca innebunim si c-o luam razna si nu numai amintirea momentelor de razna ci si frica de razna. Foarte, foarte, foarte multi oameni au in zona deep inside o frică de nebunie, mai ales frica de-a innebuni dintr-o data prin care sa faca rau oamenilor dragi.
Oamenii poarta in taina aceasta frica, aceasta vulnerabilitate a potentialului de-a-si accesa rautatea si de-a innebuni. Iar asta nu e vina cuiva, din moment ce este pe scara larga, inseamna ca e un fenomen de crestere si deriva din educatia care dreseaza. Din punctul meu de vedere, lucrurile incep ingenuu pe la un an cu asteptarile parintelui de-a-si dresa pozitiv copilul. Acest parinte care vrea binele copilului si-l conditionaeaza sa fie aderent, sa fie copil cuminte adica ascultator va picura chinezeste copilului „de ce esti rau? de ce esti rea?” si dulce si susurat in ureche, si cu lacrimi de martir in ochi si oriunde copilul stangaci nu face ca mama sau ca bunica sau ca oricine ii vrea binele. Mai ales cei care „au prins” programul de pipi, caca la oliță. Acolo….in numele covoarelor, a plăpumilor si-a mileurilor perfecte, copiii si-au luat o portie de dresaj mai ceva ca animelele de la circ si manej.
Si pentru ca bietul copil e invatat chiar de mama ca e rău, invata sa se disocieze de el insusi sa se rusineze cu el si sa pretuiasca varianta mamei. Inabusit in scenariul mamei, sfasiat intre conditia lui interna de „rău” si dorinta de-a da bine si de-a fi iubit, copilul simte ca innebuneste acolo inauntru, ca daca si-ar da arama pe față l-ar parasi toti si ca ar rani-o pe mama ( cand zic mamă ma refer la ambii parinti si la toti care-l cresc).
Copilul creste cu asta si se obisnuieste cu senzatia stranie ca el, adevaratul el insusi e acolo adanc ingropat si ca e bine ca e ingropat pentru ca ăla e rău si nepriceput. De obicei (din punctul meu de vedere) acest fenomen de inabusire a propriului sine naste in timp o dorinta imensa de-a avea un copil, o familie in care sa se reabilitateze si sa respire ca lumea pentru prima oara in viata. E cel mai simplu si firesc lucru din lume sa te indragostesti de dragoste, sa iubesti iubirea si sa iti faci asteptari pe care sa le iubesti pana la dependenta. Sa vrei sa fii fericit, sperand ca daca iubesti vei fi fericit. In scenariul „normal” de mai sus, unde e supraidealizata „iubirea” si dorinta de-a avea o familie fericita, un copil venit din multa iubire produce un cutremur cuplului si-n special mamei, pe care o trezeste pe lume. Ideal ar fi ca mama sa aiba un altruism comportamental in relatii de dinainte de copil, pentru ca daca vine copilul, acesta obliga mama la altruismul si promptitudinea de a face față nevoilor copilului. Multe femei cred ca iubirea in avans de copil e confirmarea ca pot fi mame. Ca si cum „a-ti dori un copil, inseamna ca poti avea copilul, ca esti pregatita, ca stii cum sa-l cresti, etc”. Si da, in acest punct al observatiei, mai intotdeauna veti auzi pe cineva care replică „dar ce e atat de special in a avea un copil? ce-a ajuns treaba asta azi? mama mea a avut 4 copii si n-a mai cârâit deloc. Ce-i miorlaiala asta cu psihologul, parentingul si toate rahaturile de carti care te deruteaza”?? Mda, aceasta replica omoara majoritatea discutiilor deschise pe aceasta temă in care o mamă zice „e greu tare cu copilul, ma epuizeaza si simt că o iau razna”.
Eu, Viki am prelucrat atat de multe strigăte si frici „aoleo o iau razna”, ca simt ca ma speciazlizez in razna. Dragut, nu? Psihologie neaoșă, populară. Dar va zic ca „formarea” pe anti-razna e mai pretuita de 1000 de ori decat „schema terapy” sau altceva de genul.
Cei care cred c-o iau razna, au profund internalizată ideea ca el/ea e un om cu ceva rău inauntrul lui care sta sa bubuie si sa se declanseze.
La multe, multe femei cu copil mic (1 luna-4 ani) teama de razna e „nevroza/psiholoza/depresia de lactatie”, care nu e numai fenomomenul lăuziei si al depresiei post partum, e mai mult de atat. E frica mamei ca ii va face rău copilului. Ca va innebuni si va arunca copilul pe geam sau ca ii va pune perna pe față, etc
Am prelucrat peste o suta de astfel de cazuri si peste tot, asa cum am si crezut initial CONSTIENTIZAREA ACESTEI TENDINTE E CLAR GARANTIA CA NU SE VA INTAMPLA. In sine frica de razna e antirazna. Dar, la omul cu frica de ranza, frica da senzatia ca se amplifica fenomenul.
Si-acum revin la inceputul articolului la stirea prin care un jurnalist a scris neatent sau avid de senzational ca o crima s-a petrecut „fără să știe de ce”. Pot sa accept faptul ca, la momentul arestarii, vreun reporter a intrebat-o „de ce ati facut asta”? si femeia o fi spus „nu stiu de ce”. Dar asta nu inseamna ca motivul crimei nu exista. De multe ori exista o cale sau o dîră a motivelor inlantuite si biasate intre ele. Sau un act impulsibv care face parte cu siguranta din impulsivitatea femeii. Ceea ce vreau sa zic e ca, oamenii aflati in situatia „secretului ca e rău” si ca „o pot lua razna oricand”, pe fondul in care intalnesc intamplator un articol de genul „X a facut un gest necugetat infigand un cutit in omul de langa el, fara sa stie de ce”….se amorseaza si apare IMINENȚA luării razna…!!!
Pun pariu ca orice om care a cedat unui impuls „fără să știe de ce” si-a făcut ceva rău are un determinism cel puțin marcat de NECONȘTIENTIZARE a patologiei proprii.
Pentru conformitate, cei/cele pe care eu i-am asistat si consiliat/analizat in frica lor de „luare spre razna” , n-au luat-o razna si n-au facut nimic patologic grav. Si daca cel care simte, se sperie, se teme ca ar putea-o lua razna si constientizeaza asta, sa-si caute oameni specializati cu care sa-si examineze trecutul, frustrarile, inabusirile, pornirile. Un psihiatru, un psiholog clinician, un psihoterapeut sunt oameni cu care e pertinent cu care sa-si examineze teama de propria nebunie. Un creier cu propria lui minte, sau mintea in creierul propriu se poate speria , dar acelasi creier-minte in conexiune cu cineva specializat in analiză/anamneză poate aduce confortul dupa ce omul isi capata raspunsuri la indoielile si temerile lui.
#experimentalizare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.