despre acceptare

      Niciun comentariu la despre acceptare

Uneori acceptarea e facilă, mai ales daca e dorita si ne indeamna la examinarea rezistentei si a ceea ce mentine neacceptarea.
De ce nu pot accepta? De ce sunt in neacceptare?
Si uneori cand ne scormonim mintea din plex cu aceste intrebari, avem strafulgerarea unui inteles: nu accept de frica si de invidie. Sau nu accept pentru ca ma fac de rusine, imi pierd puterea, par slab. Si tot asa, adica pot primi genul ăsta de clarificare. Alteori nu pot accepta pentru ca nu stiu cum si ar fi nevoie sa invat.
Sau, pentru ca acceptarea inseamna inclusiv deschiderea catre propria prostie din trecut. Acceptarea prostiei inseamna si acceptarea ca am luat decizii gresite, sau ca am luat decizii „dormind” si n-am acordat atentie procesului. Sau, ca nu m-am gandit deloc la mine. Iar asta presupune ca m-am tradat, nu am ascultat ce mi-a zis sufletul, cum m-a impuns ceva in plex si-n stomac si eu n-am dat atentie, sau am dat dar am amanat, am zis ca o sa ma gandesc mai bine….dar n-am mai facut-o.
Insa mai e o forma de acceptare, poate cea mai grea si anume a propriei conditii umane cu tot cu particularitatile care par a te plasa intr-o grupa de oameni tradati de Dumnezeu, sau de oameni defavorizati de soarta. Ma refer la cel care are nanism (si-i pitic), cel care se trezeste cu o schizofrenie mare cat casa, cel care are un accident si ramane mutilat, cel orb sau surd sau cel cu o boala precoce care ii limiteaza dreptul la viata. De unde-si iau oamenii pomeniti mai sus argumentele sa se accepte asa cum sunt?? Cum isi calmeaza ei durearea si turbarea din inima cand stie ca el nu va sti niciodata cum e sa fii „normal” in timp ce altii stiu, mai ales daca el e mai bun ca celalalt care „le are pe toate si nu se bucura de ele”?? Cum sa accepti ca oamenii sunt diferiti, dar si diferentele sunt idiot distribuite? Cum sa nu iei personal sau in semn de ură faptul ca cineva a impartit darurile in mod egoist sau neatent? Cum invinge cineva ciuda pe care o ai si pe tine, si pe „cel ce conduce tot” si pe ceilalti ? Gen; am schizofrenie. De ce tocmai eu, la naiba?? De ce ceilalti nu au?? De ce unii trag din greu iar altii nu?? Cum sa accept ca eu am schizofrenie si tu nu??? Cum sa iubesc forta care vegheaza lucrurile cand ea a lucrat diferentiat si m-a ales pe mine sa fiu blestemat sau m-a sacrificat tocmai pe mine si m-a pocit cu aceasta sarcina groaznica de-a ma lupta cu nebunia?? Cum sa fac sa uit sau sa trec peste? Cum fac sa accept si chiar vreau sa accept dar cand ma gandesc la mine si la ceilalti tot am o zonă in care ceva pulsează dureros ca o ură fără directie, sau cu directie 360. Si cum iti afli locușorul in aceasta lume atat de frumoasa si atat de dură si capricioasa, aceasta lume atat de frumoasa dar si atat de periculoasă. Cine naiba sunt eu cu schizofrenie sau cu nanism in acesta lume?? Cine ma invata pe mine care pretind ca vreau sa accept ca am schizofrenie sau nanism sa accept? Si cum sa fiu sigur ca asta vreau, adica de unde stiu ca vreau sa accept? Si daca ma inveti tu, omule x sa accept de unde stiu eu ca mi se potrivesc explicatiile tale? Poate vei spune ca nu am nevoie de nimeni sa ma invete si ca eu singur trebuie sa vreau sa ies din acest marasm al transei urii ca sunt mai blestemat si mai nasol decat altii. Oare chiar vreau sa ies sau mai bine mi-ar fi sa ramana sa râșnesc vesnic tema, folosindu-ma de marile scule personale: indoiala de mine, furia pe tot ce exista, indiferența mincinoasa, sadismul si masochismul care ma fac sa te fac si pe tine sa suferi daca eu oricum sufar, „inteligenta” victimizarii si perfidia acestei laturi, lătratul la stele si la lună si acceptarea de-a fi frunză-n vânt si-a critica tot ce prind in cale….etc. Nu-i oare greu, nu-i oare prea tarziu sa recunosc toate astea si sa imi zic ca trebui sa ma urnesc sa caut ajutor si sa ma dovedesc mai presus si mai puternic decat tot cacatul sofisticat al suferintei incalcite de-a nu-mi accepta „defectul”? Sa zicem ca accept….si ma trezesc intr-una din cele 2 extreme: fie ca exista un mega-rost al lucrurilor si eu (cu tot cu defect, sau cu tot cu boala) ma aflu intr-o veriga din acest rost, ……… fie nu exista vreun rost al vietii si fiecare si-l face cadou creandu-si iluzia sensului sau decorandu-si viata cum poate prin experiente si aderente la mituri si alte idei de tinut singuratatea in șah. 2 poli, 2 extreme foarte diferite. Dar…..exista un punct de centru intre cele 2 extreme? daca da, la fiecare e altceva sau e un centru universal? Voi ce stiti despre asta? Dedic aceasta postare unora dintre voi cu care am lucrat (si daca cititi va stiti care sunteti) sau, poate cu care va urma sa lucrez. Daca aveti in experienta personala argumente si raspunsuri bune, facile, stralucitoare, naucitoare, aducatoare de liniste, daruiti-le aici. In niciun caz sa nu intrati sa fiti nazisti cu cei „așa-ziși” defavorizati. Ce stiti despre acel centru dintre cele doua extreme?
Rugaminte speciala pentru cel care a citit tot si a ajuns aici: daca vrei sa-ti spui parerea fii binevenit, dar nu uita ca parerea nimanui nu e etalon si ca parerea ta poate fi utila sau nu, agreeata sau nu. Ai curajul si spune-o, fii mandrul ei proprietar dar nu judeca pe nimeni prin propria-ti parere te rog. I love you, daca m-ai inteles.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.