despre mine

Nu mi-au placut niciodata competitiile. Nici macar in joaca, cu atat mai mult la nivel de concursuri sau competitii de orice fel.
De mică am facut distinctia intre „a juca” si „a mă juca”. Stiu ca un joc, orice joc, are reguli si are un farmec al lui dincolo de reguli. Acelasi joc poate fi jucat strict si obsedat de reguli si cu nervul competitiei sau, varianta mai light, mai desirata, mai reciproc lasata mai moale. Si anume sa joci jocul jucandu-te, de fapt distrandu-te. Interactionand cu ceilalti de dragul interactiunilor si nu de dragul de-a castiga jocul.

Va jur eu mi-am simtit si stiut unicitatea de mica. Nu numai pe-a mea, sa fim intelesi, vorbesc de ideea ca nimeni nu-i la fel ca altul, ca ceilalti. Am inteles eu treaba asta bine de tot. Si-atunci cum sa concurezi cu un om, cat timp suntem diferiti??

Pe cat mi-a placut joaca, pe atat de mult am cautat-o in orice joc.
Sa ma joc volei e diferit de sa joc volei. Ideea de volei inseamna joaca cu mingea si pase cu mainile de la unul la altul. Fara sa ne suparam daca unul scapa mingea mai mereu si celalalt deloc si sa manifestam bucuria de-a juca.

Stiu cum sunt indrumati copiii sa participe la concursuri „chiar daca nu castiga”. Mamă, eu am murit de fiecare data cate putin cand am fost obligata in scoala sa particip la concursuri pe care evident nu le-am castigat. Nici n-as avea cum din moment ce nu are insemnatate pentru mine o cursă.
Ca psiholog inteleg ca e foarte sanatos sa-ti educi vointa participativa la un concurs la care sa prestezi si la care sa nu castigi. Dar ca om mi se pare ca se alimenteaza complexele intre oameni cand ei se compara si scazi ca naiba in performanta. Sau, asa e la mine si sunt constienta ca eu vorbesc din plina subiectivitate acum. Ca s-o citez pe mama … „fericiti ăia care pot participa la concursuri de dragul concursului nu si-al premiului”.

Si-acum sa va explic, cui a ajuns cu cititul pana aici de ce am scris ce-am scris pana acum. Aceasta particularitate de-a mea si anume ca-mi pasa enorm de joaca si prea putin de jocul competitiv, cred ca ma ține sa scriu si eu o carte sau doua, sau noua.

Ma apuca din cand in cand energia sa scriu o carte. Imi place cand ma cuprinde acea energie ce urca din adancuri si lumineaza spatiul intern clocit de viata urbana fara democratie. Ma studiez pe mine la lumina noii lumini, ma bucur de mine, ma vizualizez scriind, fac scenarii si apoi amân, amân (chipurile neprecizat) pana subiectul se subtiaza si nu-mi mai pasă.
La fel, tema scrierii cartii cunoaste un reload cand se gaseste cineva ( si se gasesc des) sa-mi zica generos „de ce nu scrii o carte? scrie!”. Și unii din cei care-mi zic sunt oameni foarte titrati si foarte doxati.

E o bucurie de fiecare data cand imi zice cineva, dar imediat dupa ma ia o groaza de propria-mi lene si indolenta cu privire la titlu si cariera care ar semana mai degraba cu competitia cu altii decat cu proria joaca.

Vedeti, n-am siguranta ca as sti ce/cum sa fac cu o carte. Nu de scris, ca de scris ar fi usor, ci de tot ce urmeaza dupa si anume travaliul corecturii, al negocierilor cu editura, al publicitarii al rapoartelor de vanzare de la librarii, al platilor facute catre toti restul factorilor impliccati intr-o carte dupa autor.

Numai cand ma gandesc la toate acele manevre ma ia energia de neplacere care ma ia de la un joc in care sunt implicata si in care se joaca cu obsesia regulilor si unde exista acea competitie si rivalitate care stinge farmecul jocului.
Si-atunci imi spun ca impac si capra si varza scriind pe blog si fb ca si cum as scrie cate o pagina, doua chiar trei in fiecare zi. O carte care sta sa fie scrisa, poate fi scrisa si total altruist, fara simt economic, nebuneste si nu in ultima instanta caraghios in raport cu ce-ar putea sa fie. Pentru unii oameni lenesi ca mine, facebookul poate fi platforma pe care sa-si scrie cartea, mai bine in postari decat nicaieri altundeva.

Stiu ca unii ar putea sa zica ca scriu aici din principiul „vulpea zice despre strugurii la care nu ajunge, că-s acri”, gen ca ma plang bla bla ca nu sunt in stare de fapt sa scriu una. Cat eu simt ca as putea, nu conteaza ce cred altii despre mine pe aceasta tema, dar da stiu ca s-ar putea crede ca nu-s in stare.

Chiar daca asa stau lucrurile, nici macar eu nu-s sigura decat pe ce-a fost pana azi. Cum voi fi pe viitor, habar n-am cine stie, poate ma mai maturizez si totusi voi face „ce trebuie” respectand reteta sociala. Se poate spune ca-s egoista (asa mi-au spus unii) ca privez oameni care nu ma stiu de experienta mea si ca ar fi unii (mai multi) care m-ar citi daca as fi o carte pe raft dar si ca pot fi numita altruista ca daruiesc pur si simplu experienta mea aici pentru cine s-a nimerit s-o gaseasca.
Si intre egoismul dintr-un plan indirect si altruismul dintr-un plan direct, nu-i amuzant si o joaca sa aleg mai degraba altruismul care nu ma obliga si-mi da bucuria participarii??

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.