Hai sa scriu ceva practic, zic eu.
Ieri mi-a scris o colega de-a mea pe care nu o cunosc personal, dar ne stim din fb.
Mi-a scris ca e intr-o situatie anume si mi-a cerut o parere, pe care i-am dat-o.
Mi-a descris faptul ca, i-a scris cineva de la mare distanta ca vrea sa se sinucida si ca ar accepta ajutor in scris, doar in scris.
Colega mi-a scris declarandu-si anxietatea si teama fata de responsabilitatea acestui demers, daca ar fi sa-i dea curs. Dar mi-a vorbit si de apasarea de-a refuza sa dea curs acestei cereri. O dilemă, deci.
………………………………………………………………………………………
Fac o delimitare de cazul colegei mele spre a descrie atitudinea mea in general pe aceasta temă.
Psihologul clinician si psihoterapeutul este un om in lume antrenat si pregatit sa intampine oameni in suferinta psihologica care cer ajutorul.
E drept ca noi psihologii suntem antrenati pentru a raspunde ajutorului solicitat in cabinet, contra cost. Sau a celui gratuit daca activam intr-o fundatie. Dar daca esti psiholog in fundatie, omul cu intentii de suicid vine la fundatie nu neaparat la tine. Cand activezi in fundatie esti sustinut de fundatie.
Pe de alta parte psihologul e un om si ajuta oameni, dupa ce lamureste bine natura ajutorului solicitat si dupa ce traseaza limite de relatie.
Totusi, situatia „pe viata si pe moarte”, e situatia de exceptie care estompeaza granitele cat ajutorul solicitat e in caracter de urgenta, gen cod rosu.
Etica profesionala ne seteaza sa nu ignoram nici un strigat de ajutor care vizeaza viata, dar conteaza mult ce facem dupa promptitudinea de a raspunde omului in pericol de suicid.
Da, ideal e ca omul sa vina la programare si sa zica „mi-e rau existential, ma tem ca imi voi lua viata, singur nu fac fata, va rog ajutati-ma sa traiesc”. Asta ar fi varianta responsabila despre care eu am luat nota chiar ieri in cabinet cu un client de-al meu. (asta e o alta tema).
Ideea e ca ar trebui ca fiecare psiholog sa aiba un kit de interventie, indiferent pe ce cale vine solicitarea.
Psihologii de azi sunt toti vulnerabili spre a fi solicitati pe aceasta tema grea. Ce e de facut dupa, deci.
Parerea mea:
-daca cineva ma solicita si ma prinde pe mine ca psiholog nepregatit, atunci eu solicit ajutorul unui coleg, supervizorului sau sefului de filiala (care poate da un anunt).
-daca sunt solicitata si ma simt in stare sa dau raspuns, imi analizez emotiile si pornirea de a da ajutor (sunt atenta sa nu fiu prea atrasa de asta (!), sa nu-mi placa mai mult decat e ingaduit. Aici sunt implicate chestiuni de proiectie si de nevoia mea de a fi important, precum ar putea revela si o fascinatie pentru morbiditate (care-i de analizat si aia!).
-daca sunt solicitata si vreau sa dau curs, dau curs, fiind foarte atenta la cum ma pozitionez fata de omul respectiv. II multumesc ca m-a ales sa ii dau ajutor, cer informatii despre cum m-a ales si de ce chiar pe mine. Apoi il duc in zona mea si ii spun cat de mult ma responsabilizeaza pe mine contactul cu el si ii zic ca am nevoie de o garantie si anume de o promisiune in scris ca, pe durata (care va fi suficient de lunga cat sa se reorganizeze, dar nu mai lunga de atat) relatie de suport nu se va sinucide. Il anunt cumva imediat ce prind un moment bun ca sunt doar o veriga intermediara si o alta forma de suport la care are dreptul, mai ok decat improvizatia in care se afla cu mine.
-e drept ca strigatul de ajutor pe internet e o forma de cersetorie insa face parte din comportamentul uman, variat in expresie.
-in timpul discutiilor caut si solicit cat mai multe informatii despre natura ideilor de suicid. Cat, cum, de unde, de cand, ce metoda, etc.
-Caut sa-i explic ca nu-l pot sustine la infinit ci doar pana se dumireste in privinta altor solutii realiste. Fara sa fiu brutala sau lipsita de compasiune evit sa ma las atrasa intr-o relatie incordata stand cu frica ca omul totusi ar face-o. II explic ca eu am nevoie de energie egala pentru toti clientii mei si ca nu-i pot dedica toata atentia mea.
-caut sa-l pun in legatura cu rude care l-ar putea prelua si ajuta
-caut sa ies din relatia de ajutor imediat fara sa dau de inteles ca vreau sa scap de el
-caut sa fac o discutie eu la randu-mi cu un coleg sau cu supervizorul despre cum m-a afectat si schimbat aceasta „intamplare”.
-ideal ar fi ca chiar eu sa il directionez pe om catre un program, o linie telefonica de suport care la noi in tara exista dar practic nu exista. Aici e ceva grav, ar trebui sa facem noi toti psihologii ceva pe tema asta. Macar o linie la care sa facem voluntariat toti astia rezilientii si care ne simtim in stare sa facem fata morții ca propunere, sa negociem cu ea in favoarea vietii. Dar si asta e o alta idee.