Sunt om si-mi traiesc viata, ma iubesc si-mi iubesc viata. Sunt constienta de mine, sunt trează, ma ajut, incerc sa nu fiu dependenta de nimic, incerc sa-mi inteleg si vindec suferinta. Imi place sa cred despre mine ca sunt autentica si ca filtrez ideile si informatiile, ca imi identific convingerile vechi si ca le inlocuiesc. Am sigur o relatie cu conceptul de moarte. Imi dau sens experientelor si vietii.
Iata, am insirat mai sus niste caracteristici ale mele de om.
Apoi,
omul care sunt ma intalnesc cu alti oameni care-mi par ca nu se bucura de toate cele ce le-am insirat eu mai sus.
Pe scurt, eu sunt constienta de mine iar altii nu. Sau asa consider eu.
Ma framant demult cu aceasta idee, oare fiecare din noi am putea fi treziti si autentici sau numai unii? Unii care au -de exemplu 50 de ani- si par ca dorm si ca habar n-au pe ce lume sunt (nu-i frumos cum o spun, pare etichetator si arogant, dar nu asta vreau sa relev) astia au avut si ei sanse si le-au ratat? Altfel spus, parem pe diverse niveluri de spiritualitate (ma refer aici la relatia cu sine) si nu stiu daca cei care sunt jos, sau in urma altora …..atata pot ei, atat le-o fi menit (cine meneste??), le lipseste ceva, nu merita (cine stabileste asta??).
Fara sa par nazista spiritual, de ce unii se bucura de viata si unii nu? A te bucura de viata nu inseamna neaparat succese sau prosperitate ci sens-uirea originala a vietii. Chiar daca viata e naspa tot are ceva misto in ea, adica amprenta ta.
Eu ca sa ajung in stadiul din care scriu acum, am avut parte de niste experiente care m-au ciupit si m-au trezit, sau eu le-am fructificat si am scos ceva din ele, nu sunt sigura.
Ca sa-si suporti traiul trebuie sa mulgi realitatea de lectii si sa dai sensuri vietii.
Demult tin aceasta idee in mine, am vrut s-o mai scriu dar am renuntat nestiind daca-mi voi gasi cuvintele astfel incat sa nu para ca ma dau mare, sa nu par ca judec, sa nu par ca etichetez si ca impart oamenii, sa nu par ca sunt caraghioasa caraghioaselor vorbind ridicol de la inaltimea mea, compasiv despre unii oameni faca ca nimeni sa-mi fi cerut asta.
De fapt, apreciind cat de frumos este pentru mine sa-mi dau sensuri vietii, mi-ar placea sa pot impartasi asta cu toti oamenii, astfel incat acest fapt, dorinta mea ca altii sa cunoasca iubirea vietii lor e o forma de iubire (asta le doresc), o mahnire/ frustrare ca ei nu sunt ca mine, o pornire de-a mea de-ai invata si pe altii cum sa se pretuiasca incat sa nu li sa scurga viata printre degete. nevoia mea ca ceilalti sa fie ca mine nu e egoism ci e o forma de iubire a mea pentru ei.