M-am gandit de multe ori la contextul in care Ceausescu a scos psihologia in afara legii. La ce discutii vor fi fost intre grangurii care gestionau tara. Imi imaginez un dialog cretin cu argumente pro si contra scoaterii psihologiei in afara legii. Si săr peste dialogul respectiv incheiat cu hotararea de-a trage cortina peste un domeniu intreg.
„Tovarase, cum putem ține comunismul viabil si sub control ? Daca cineva se duce la psiholog si se plange de partid? Ca cica la aia e confidential? Daca aia baga prostii in cap la oameni? Tovarase, partidul e in pericol, psihologul e un nebun care le zice la oameni sa gandeasca cu mintea lor!”
S-o fi dat peste noapte telex, bang si au aflat toti intr-o zi, sau s-o fi scurs informatie pe surse. Cati psihologi oare vor fi fost atunci „online”? Cati or fi fost angajati si-n ce posturi, sau unde era psihologul prezent in anii aia? Erau si-n spitale, erau cabinete private sau unde muncea un psiholog care absolvea facultatea? Habar n-am, pe bune care era peisajul practicii psihologice. Nu ma refer la mari nume ale psihologiei, la autori ci la din ăstia ca mine. O fi existand o evidenta a lor?
Sa fi fost eu pe atunci psiholog la spital (sa zicem) si sa ma duc dimineata la lucru si sa vina o asistenta sa zica
-buna ziua doamna doctor(!) va cheama seful mare, cat se poate de repede!
Tacticoasa si vesel belicoasa dadeam ochii peste cap si ma duceam, fâț, fâț pe tocuri. Si intram.
-ăăă, tovarasa psiholog trebuie sa va adducc l-l-la cunostințță ffaptul că, căă, c-c-că de azi nu mai lucrati la n-n-nnoi.
-domnule director, pronuntati pe expir v-am zis, nu mai lungiti consoana. Poftim?? Cum adica nu mai lucrez?
……………………………………………………………………………………………..
Gluma-glumă dar presupun ca asa a fost. Un anunt sec, fețe cazute, lacrimi, frica. Poate ca unii au fost re-folositi si re-introdusi in sistem sa psihologizeze de-acolo. Dar nu oricum ci centralizat pentru partid. Adica sa presteze dupa ce imbracau uniforma secu.
Unii or fi reusit sa fuga, care pe unde. Altii s-or fi convertit in profesorii, educatori sau alte posturi. Dar drama colectiva cred c-a fost crunta. Eu daca tac si acum aud urletul psihologiei de-atunci. Va dati seama cum demnitatea, onoarea acestei profesii a fost anulata, raschetata si redusa la zero? Psihologul de-atunci a trebuit sa invete sa se rusineze pentru profesia lui si mai ales sa se teama , dar mai ales sa fie nesigur. Cat de mâlc sa fi putut colegii mei de pe-atunci sa fie, sa taca? Mai daca eram atunci psiholog, eu eram impuscata sau bagata la secu in scurt timp, sau cautam un tunel de cartite grase sa incap prin el sa o sterg din tara care nu-mi mai recunostea profesia.
„Alo, va rog eu, ajutati putin chestia asta cu psihologul, bagati va rog niste zvonuri ceva. Cum ce? Acolo ca esti nebun daca mergi la psiholog, hai ca tine asta la oameni cu nebunia!”
Mă, voi va ganditi cum e sa desfiintezi o profesie?? Sa nu mai existe. Țac-pac. Mă, cat tupeu si porcime bolsevica sa ai sa anihilezi un domeniu, o profesie?? Unde s-a dus strigatul nestrigat al colegilor mei? Unde, stiti ceva de drama lor? Dupa revolutie, cei care s-au peticit, care au aparut in carje profesionale de ce n-au reabilitat drama petrecuta? Unde e cimitirul dezamagirii colegilor mei, unde-s proiectele lor, ce s-a intamplat de ne-am prefacut ca si cum „o luam iar de la capat”….ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic? Dupa revolutie a fost ca si cand abia atunci aduceam psihologia in tara din import, precum a adus mazare palmierii. ”Batranii ” psihologiei de ce n-au batut toaca sa ne vorbeasca despre „veriga lipsa” din psihologia romaneasca? Poate c-au fost susoteli ici colo sau pagini de blog cu istoria conspirativa dar eu nu ma refer la materiale amatoristice ci la din alea solemne, oficiale. Cum sa aibe psihologul onoare daca bunicii nostri au fugit cu coada intre picioare si cu un sut in curul profesional??
Psihologia a fost singura disciplina scoasa din studiu, scoasa in afara legii in tara noastra si toti psihologii desfiintati, concediati, repudiati, exilati, facuti inutili. Mie nu mi-e decat de vorb-aia ca un popor care nu-si cunoaste istoria va tinde sa o repete. Nu vreau si nu pot sa ma pun in exercitiul fictiv de a proba cam cum as reactiona daca mi s-ar desfiinta profesia.